Maria's Ladybugs - Raluca's Dream

Va promiteam in postarea de ieri, ca voi incerca sa va spun si voua povestile frumoase ale oamenilor pe care i-am intalnit in ultima vreme si care isi urmeaza visul, oricare ar fi el si orice ar insemna asta. Dincolo de admiratia pe care o am pentru curajul lor si pentru indrazneala de a fi fericiti, facand ceea ce le place, povestile lor pot transmite mai mult, pentru fiecare dintre noi si, asa cum ne visam cu totii eroii din povestile pe care ni le citeau bunicii cand eram mici, poate ca asa, citind si voi povestile oamenilor astora atat de frumosi, o sa indrazniti sa visati mai mult si, poate, intr-o buna zi, o sa aveti chiar curajul sa va impliniti aceste visuri.

Pe Raluca o stiu din copilarie. Nu ne-am cunoscut niciodata personal, dar orasul fiind mic, ne stiam din vedere si ne zambeam in treacat, ori de cate ori de intalneam. O admiram inca de pe atunci pentru zambetul ei larg, pentru privirea strengareasca si pentru gropitele adorabile din obraji. Pe Raluca n-ai cum sa n-o observi. Parca totul la ea striga "Hei, sunt aici! Si am ceva de spus!".

Am reintalnit-o pe Facebook, acum ceva vreme si am urmarit-o cu interes. Nu ai cum sa nu iubesti ceea ce face ea, mai ales atunci cand o auzi vorbind despre asta. Zilele trecute am avut ocazia, la un eveniment, sa ne cunostem personal si sa ii aud povestea. Vorbeste cu o detasare incredibila despre toate obstacolele peste care a avut de trecut, de-a lungul vremii, ca sa ajunga unde e azi. Vorbeste cu o daruire imensa despre ceea ce face si povesteste cu o bucurie nespusa despre copiii ei.

Maria's Ladybugs e visul Ralucai. Un vis pe care, cu timiditate la inceput si apoi cu o nespusa determinare, si-l urmeaza. Raluca viseaza cu ochii deschisi si in fiecare zi aduce cate un strop din fericirea ei tuturor celor care aleg sa ii poarte creatiile. Bratarile si colierele ei poarta in ele bucuria din ochii ei, iar eforturile pe care le-a facut ca sa ajunga pana aici sunt rasplatite de multumiri sincere si felicitari din partea clientilor ei. Imi marturiseste ca ea nu ii considera clienti, sunt prietenii ei, fara de care visul ei nu ar fi fost astazi posibil.

Imi povesteste cu nesat cum a inceput totul. A renuntat la confortul unei vieti linistite pentru a-si cauta adevarata chemare in viata. Imi spune, razand, ca ea nu stia ca poate sa faca handmade. "Eu sunt optometrist, scriu prescriptii pentru ochelari". Dupa o incercare nefericita de a se stabili in Marea Britanie, manati de visul strainatatii, ca mai toti tinerii capabili din Romania, care simt ca tara asta nu le poate oferi cat pot ei duce, Raluca se intoarce acasa, hotarata sa demonstreze tuturor ca poate sa faca mult mai mult decat facuse pana atunci.

Primele ate si le-a cumparat cu bani imprumutati. Leganand-o pe Maria, fetita ei, privea ore in sir la tutoriale, cu determinarea de a-si vedea visul implinit. Visul Ralucai nu a fost acela de a face bratari, nici macar acela de a face bani din asta. Visul Ralucai a fost sa isi creasca copiii frumos, sa le ofere tot ceea ce isi poate dori un parinte pentru copiii lui si sa traiasca prin bucuria zambetelor lor. Din asta traieste Raluca.

Creatiile ei sunt unicat si gandite pentru fiecare client in parte. Munceste de dimineata pana seara si se bucura ca un copil de fiecare data cand primeste un mesaj de multumire pentru vreo comanda ajunsa, cu bine, la clientele ei. Si, slava Domnului, are suficiente motive de bucurie. Creatiile ei ajung in toata tara, ba chiar si peste hotare si recunoaste, cu o modestie pe care nu pot sa i-o inteleg, ca sunt perioade cand nu mai face fata si e nevoita sa refuze comenzi. Buricele degetelor ii sunt aspre si muncite pana peste poate, dar si asta o spune cu zambetul pe buze. Traieste pentru business-ul ei si adora ceea ce face. I se citeste pe chip, in privire, in fiecare cuvant pe care il rosteste. Are acum incredere ca se pot face lucruri frumoase si la noi in tara. Trebuie doar sa te inarmezi cu rabdare si curaj sa apuci pe drumul asta. Recunoaste ca nu e usor si ca tinerii romani nu sunt incurajati de stat sa devina antreprenori, dar asta nu face decat sa o ambitioneze si mai mult. Are alaturi de ea o familie minunata, un om care a inteles care e chemarea ei si care o sprijina in tot ceea ce face si doi copii adorabili, care le umplu casa si sufletele de o bucurie nespusa.

Raluca e unul din oamenii frumosi pe care n-ai cum sa nu ii admiri. Stiu ca citind, poate, randurile astea, se va rusina, caci e de o modestie iesita din comun. Nu ii place sa folosesti cuvinte mari cand vorbesti despre ea si despre munca ei. Ea e doar un om, ca toti ceilalti, care a ales sa faca ce-i place. Nimic special. Asa crede ea. Eu cred altceva si o admir din tot sufletul pentru curajul de a face ceea ce iubeste, pentru daruirea cu care face asta, pentru faptul ca isi pastreaza zambetul strengaresc pe fata, orice s-ar intampla, pentru faptul ca isi traieste visul si pentru faptul ca prin asta face atatia oameni fericiti, in jurul ei.

Jos palaria, Raluca, in fata ta si in fata tinerilor frumosi si curajosi ca tine, care au ales sa ramana in tara asta, cu increderea ca si aici visele pot deveni realitate, daca iti doresti cu adevarat. Pentru mine esti un exemplu si povestea ta ma duce mai departe.

sursa foto

Epidemie de visuri

Am lipsit o vreme. Mi-am odihnit gandurile si degetele. Unii dintre noi mai au timp si pentru odihna, cu un pret, ce-i drept. Eu am tot timpul din lume sa invat cel mai pretios lucru: rabdarea. Primesc lectii de viata in fiecare zi despre asta si le simt ca pe un catharsis, atat de necesar.

Schimbarea e in noi si doar in noi insine, oricat am auzi asta spunandu-ni-se in jurul nostru. Si doar traind niste experiente de viata poti sa te schimbi cu adevarat. Eu cred in schimbare, atata timp cat ea vine din noi si pentru ca o simtim. Am trait-o din plin in toata perioada asta de cautari. Cel mai mult prin lectiile de viata pe care unii oameni mi le-au oferit. Buni sau rai, oamenii din jurul nostru ne formeaza si ne modeleaza, fie ca vrem asta sau nu si stiu ca ati mai auzit-o pe asta, dar noi chiar suntem suma tuturor oamenilor din viata noastra.

Oamenii de langa noi ne pot cobori, dar sunt altii, acolo, langa voi, care va pot urca la loc. Trebuie doar sa va tineti ochii larg deschisi. Si sufletul. Sa credeti in voi si in locul vostru pe lumea asta.

Primiti lectiile astea de viata cu capul sus, ca niste invingatori ce sunteti. Nu ati fi ajuns pana aici daca nu ati fi crezut in voi si in sansa voastra. Indrazniti sa credeti in voi si in ceea ce puteti sa faceti, in ceea ce puteti sa creati si in ceea ce puteti, in fiecare zi a vietii voastre, sa lasati o parte din voi. Pe oricare drum porniti, opriti-va doar din cand in cand, respirati si odihniti-va pasii... gandurile, dar niciodata visurile. Ele pot deveni realitate doar prin voi.

Am in jurul meu tot mai multi oameni care cred in visurile lor si vreau sa cred ca toata treaba asta e contagioasa. Vreau sa ma imbolnavesc de nebunia lor si vreau sa v-o dau si voua, la randul meu. O sa va povestesc despre fiecare dintre ei in perioada ce urmeaza, pentru ca nimic nu e mai puternic decat puterea exemplului si, poate asa, o sa incepem mai multi sa credem in visul nostru, sa indraznim sa visam cu ochii larg deschisi si sa ne privim, apoi, bucuria din privire cand vorbim despre asta.

Va invit sa-mi ramaneti alaturi si sa le aflati povestile frumoase, sa visati si sa aveti rabdare ca si visul vostru sa devina realitate. Daca ei au putut, noi de ce n-am putea?

sursa foto

Eu ies la vot

Pentru mine, politica e un domeniu atât de murdar și de dezgustător, încât încerc, pe cât posibil, să mă țin departe. Nu fac politică, nu discut politică, dar aud și ascult și, într-o mai mică sau mai mare măsură, mă interesează, pentru că e vorba și de noi, în toată povestea asta.

România de astăzi și din ultimii 20 și ceva de ani, a fost țara nimănui. A fost, uneori, țara lui Andrei și a Roșiei Montana, țara lui Hagi și acum țara Simonei, însă dincolo de episoadele astea de patriotism, România a fost țara pe care mulți au lăsat-o în urmă, dezamăgiți, doar pentru a avea la ce să se întoarcă, în vacanțe sau de sărbători. Aud, odată la 4/5 ani, același lucru: "Nu ies la vot, pentru ce? Toți sunt o apă și-un pământ. Nici n-are sens să mă deranjez." Nu, eu nu o să vin să vă povestesc cum niște oameni au murit la Revoluție pentru ca noi să putem vota, n-o să vă spun că e de datoria noastră să facem asta, n-o să vă îndemn să ieșiți la vot, doar pentru că ăsta, în lungul șir de lucruri pe care trebuie să le faceți, e doar unul dintre ele.

Nu știu voi ce veți face, însă eu știu sigur că ies la vot. Cred cu tărie că, decât să ne facem grupuri pe Facebook în care, declarativ, să emigrăm din România dacă iese Ponta președinte, mai bine ne mobilizăm în încercarea de a face ceva concret pentru țara asta. Dezamăgiți sau nu, ar trebui să ieșim, cu toții, la vot. Scârbiți de lumea în care trăim așa cum ne dictează alții, apăsați de griji și nevoi, putem să facem măcar atâta pentru noi.

Eu ies la vot, pentru că, și dacă voi alege vreodată să plec din România, vreau să știu că voi avea motive să mă întorc. Ies la vot, pentru că nu vreau ca alții să-mi decidă soarta. Ies la vot, pentru că ăsta e momentul în care putem, fiecare dintre noi, să facem ceva concret pentru țara asta. Ies la vot, pentru că vreau să cred că încă există șansa de a trăi cu deminitate în țara asta.

Vom vota, poate, mulți dintre noi, răul cel mai mic. E deja o tradiție a democrației românești, votul ăsta negativ. N-am fost în stare până acum, în toții anii ăștia, să dăm un candidat pe care să-l votăm din convingere și nu prin eliminarea celorlalte opțiuni. Chiar și așa, vreau să cred că tot e mai bine să ieșim la vot și să votăm împotrivă, decât să nu ieșim deloc.

A nu ieși la vot acum e ca și cum ți-ai abandona părinții bolnavi și neputincioși, doar pentru că ți-e greu să îi îngrijești, pentru că ești scârbit de ei și pentru că știi că oricum, într-o bună zi, tot se vor prăpădi. Bună sau rea, țara asta e, încă, a noastră. Să n-o lăsăm bolnavă și oloagă, pe un pat șubred de azil. Să o ținem acasă și să-i mângâiem obrajii obosiți, poate se pune pe picioare.

sursa foto

Povestea mea

Povestea mea incepe intr-o vara, ca toate povestile frumoase. Iunie. 16. 1985. Dupa cateva ore bune de incapatanare sa cunosc lumea asta - de parca as fi stiut inca de pe atunci ce avea sa urmeze - am deschis ochii mari si am strigat, de bucurie sau de teama, nici acum nu reusesc sa imi dau bine seama. Am fost premianta inca de atunci, mama mereu amintea episodul asta ori de cate ori voia sa sublinieze ca m-am nascut o invingatoare. "Prima ta nota a fost 10. Cu felicitari." Aveam sa continui ambitia asta pentru inca multi ani de atunci incolo, crezand, cumva, ca asta e menirea mea si ca asta ma va duce departe. Orice ar fi insemnat acest "departe", pentru ai mei si pentru mine.

La doar cateva luni de la nastere, aveam sa traiesc primul moment de cotitura in scurta mea existenta. Pneumonie interstitiala. Cateva saptamani de spitalizare, medicamente aduse pe sub mana in spital, o semnatura pe proprie raspundere ca ma iau ai mei acasa. Am supravietuit, asa cum aveam sa o fac de atatea ori in viata care de abia incepea sa mi se deschida in fata.

Copilaria mi-a fost frumoasa, asa cum e mai pentru toti copiii de pe lumea asta. Frumusetea venea din simplitatea lucrurilor, din lipsa fricii, din bucuria cu care traiam fiecare zi. Pentru ca pe vremea aia, mamele revenau la munca dupa doar 3 luni, am crescut la cresa si, mai apoi, la buncii din partea mamei. La cresa am refuzat eu sa mai merg, pe motiv ca doamna Pepelea imi furase batista. La bunicii de la Campulung Moldovenesc era lumea mea, asa ca nu ma deranja cand ai mei ma lasau acolo peste vara, uneori si iarna. Aveam verisori, in aceeasi casa, asa ca am crescut frumos, impreuna cu ei, intocmai ca niste frati, chiar daca am fost singura la parinti.

A urmat perioada scolii, pe care o tin minte parc-ar fi fost ieri. Mi-a placut scoala mereu si nu pentru ca ai mei mi-au insuflat asta, ci pentru ca simteam cumva o chemare spre invatare si spre tot ce e nou. Ai mei nu m-au pus niciodata sa invat, o faceam singura si, cumva, firesc si din placere, fie ca era vorba de matematica, romana sau istorie. Clasele I-IV le-am urmat la o scoala de cartier, una dintre cele mai bune. Asta in paralel cu Scoala de Arta, pe care o incepusem de la 5 ani, la clasa de pian a doamnei Cosma. Dupa amiaza, dupa orele de clasa si sambata, dis de dimineata plecam de acasa, cu partiturile in ghizodan, catre Liceul de Arta, unde imi cautam o sala sa studiez, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca pian acasa. Nici acolo n-a fost cu musai, ci mi-am dorit eu, asa cum mi-am dorit in clasa a V-a sa urmez cursurile primei clase de bilingv-engleza de la Liceul Teoretic "Calistrat-Hogas" (devenit, acum cativa ani, Colegiu National), asa ca, la sfarsit de clasa a IV-a, m-am pus pe invatat pentru admitere. Tin minte si acum: romana, matematica si engleza. Admitere serioasa, pe care am trecut-o cu brio, chiar daca mama, biata, a simtit ca se prabuseste cerul pe ea cand m-a vazut iesind de la proba scrisa la matematica, dupa doar 1 ora de la intrarea in sala de examen.

Pe toata perioada scolii, am avut sansa sa fiu printre cei mai buni - colegi si profesori, alesi unul si unul, care m-au format si m-au ambitionat sa fiu mai mult, sa fac mai bine si sa urc mai sus. In clasa a VIII-a am decis sa continui la acelasi liceu si sa renunt la pian, pentru ca ma gandeam ca limbile straine vor fi mai de viitor. Am continuat, insa, sa studiez si sa exersez acasa, ori de cate ori aveam ocazia sa fac asta. Liceul a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea de pana acum. La momentul ala, cand imi spuneau ai mei sa imi traiesc cat mai frumos perioada aia, pentru ca alta mai frumoasa nu va mai fi, tanjeam la anii facultatii, fara ca nimeni sa ma intrebe unde ma duc si cat stau. Aveam sa aflu, ceva mai tarziu, ca facultatea venea cu o responsabilitate mai mare, cu griji mai multe si cu apasari de om mare.

La sfarsitul clasei a XI-a, am simtit, pentru prima oara, chemarea pentru jurnalism. Eram redactor-sef la revista scolii si scriam cu o pasiune mistuitoare. Scriam orice, oricat, oricum, ca si cum de asta ar fi depins viata mea de acolo incolo. Dupa Bac, aveam sa traiesc prima infrangere in lumea reala. Globul de sticla in care traisem pana atunci avea sa se sparga, zgomotos si aveam sa descopar fata mai putin frumoasa a vietii. O sa radeti, poate, dar pana in momentul ala, eu n-am simtit cu adevarat cum e viata. Da, am trait cateva dezamagiri in liceu, insa erau copilarii. In vara de dupa terminarea liceului, insa, aveam sa cunosc, pentru prima data, sentimentul de infrangere, sa dau piept cu realitatea in care urma sa ma arunc. Din toti colegii de clasa, doar eu si inca o colega am ales sa mergem la Iasi. Restul au ales Bucurestiul si, cativa, Clujul.

Am plecat catre Iasi, la admitere, cu mama, purtand strans, sub brat, un dosar cu toate actele de care aveam nevoie ca sa ajung acolo unde atat de mult visasem. Media - 9.73. Asteptari? Mari. Nici prin gand nu-mi trecea ca dupa atatia ani de scoala, timp in care imi fusesera recunoscute meritele si eram mai tot timpul laudata, aveam sa descopar ca erau altii mai buni, mai frumosi, mai pregatiti ca mine. Lumea reala avea sa ma invete prima lectie de viata: oricat ai crede tu ca esti de bun, exista intotdeauna altii, mai buni ca tine. Am intrat la facultate la taxa, a 20-a sub linie. Priveam, printre lacrimi, listele si nu-mi venea sa cred. Mi-am sters lacrimile, crezand ca tocmai din cauza asta nu vad bine. Imi priveam, pentru prima oara in viata, primul esec personal adevarat.

Dupa redistribuirile din toamna, in septembrie, aveam sa intru pe locurile bugetate si urma, la sfarsitul lui septembrie, sa plec de acasa, pentru a imi implini visul. Mi-am sters, cu dosul manecii, lacrimile din prag si am plecat, plina de sperante si ambitie, la Iasi. Aveam sa demonstrez si acolo, tuturor, ca ambitia si perseverenta pot ridica un om cazut. Dupa un prim an plin de incercari si provocari, dupa o vizita de cateva zile la Cluj, am decis sa ma transfer de la Iasi. Decizia nu a fost grea, drumul pana la Cluj, insa, a fost lung si destul de anevoios.

In vara dintre anul I si anul II, am batut drumul Iasi-Cluj de cateva ori bune. Plecam de la Iasi - loc bugetat, bursa si camin si veneam in Cluj, fara sa stiu ce urma sa ma astepte. In octombrie 2005, descalecam, carand, intr-o valiza, toata viata mea, la Cluj. Incepea o noua etapa din viata mea, departe de casa si de parinti, intr-o lume mare si, speram, mai buna decat cea pe care tocmai o lasasem in urma. Primul an in Cluj n-a fost usor deloc, insa am avut noroc de cativa oameni dragi alaturi, care au facut sa para totul mai de suportat. Au urmat examene de diferenta - nu putine si nu usoare, adaptare la o lume noua, traitul cu dor de casa si de parinti.

Urmatorii ani au fost frumosi, inconjurata de oameni minunati, prieteni pe care ii port in suflet si acum, chiar daca ne vedem rar si unii sunt plecati din tara. Anii facultatii in Cluj au insemnat Piezisa, cu tot farmecul ei, invatat si distrat. Am atatea amintiri dragi din anii aia!

Dar, pentru ca tot ce e frumos trece foarte repede, m-am trezit, inainte sa imi dau bine seama, in ultimul an de facultate. Cu doar cateva luni inainte de absolvire, intre redactarea licentei si ultimele zvacniri de distractie inainte de a lua viata in piept, am inceput sa imi caut de lucru. Pe timpul facultatii nu muncisem nicaieri, ai mei imi tot spuneau ca nu e nevoie si ca e bine sa te dedici unui singur lucru, pe care sa-l faci cat poti de bine, asa ca, in afara de stagiile de practica - obligatorii, de altfel, din timpul facultatii - nu stiam ce inseamna asta. Nu am dezamagit si le-am urmat sfatul de a ma dedica facultatii, asa ca nu a mirat pe nimeni faptul ca am absolvit sefa de promotie. Ce emotii, ce bucurie, ce asteptari aveam!

Pentru ca jurnalismul nu mai era ceea ce visasem eu - asta dupa un stagiu de practica in care am inteles ca in Romania, jurnalismul inseamna sa scrii nu ce vezi tu, ci ce vor ceilalti sa fi vazut - si alesesem sa urmez o specializare in PR si publicitate, am inceput sa aplic la diverse agentii de publicitate din Cluj. Nici prin cap nu-mi trecea ca mi se va oferi nebunuita sansa de a ma alatura uneia dintre cele mai mari agentii de publicitate din Transilvania, Vitrina Advertising. Cu un CV care nu transmitea decat dorinta si pasiune - nimic mai mult - am primit o sansa incredibila de a face ceea ce imi doream - publicitate - si nu alaturi de oricine, ci alaturi de cei mai buni.

Marti am fost la interviu, joi dimineata eram in fata firmei, pe Baritiu, gata sa pornesc cu ei in teambuilding-ul anual. De abia de luni urma sa incep sa lucrez efectiv. Ce iti poti dori mai mult, cand stii ca nu ai experienta deloc, ci doar o pasiune nebuna pentru domeniul asta? Anul pe care l-am petrecut alaturi de ei a fost o adevarata scoala, de publicitate si de viata. Am avut norocul sa cunosc oameni frumosi, alaturi de care am continuat sa merg prin viata, inca mult timp dupa ce am incheiat colaborarea cu cei de la Vitrina. Alaturi de ei am facut primii pasi concreti in lumea asta si alaturi de ei m-am indragostit inca si mai tare de lumea publicitatii. Eram omul potrivit, in locul cel mai potrivit. Momentul era, insa, cat se poate de nepotrivit. Septembrie 2008 avea sa anunte inceputul crizei financiare, la nivel mondial. Publicitatea avea sa devina un serviciu de lux, pe care doar cei mai puternici aveau sa si-l permita.

In viata mea, pana acum, de 2 lucruri m-am temut cel mai tare: sa nu ii dezamagesc pe altii si sa nu ma dezamagesc pe mine. In ultimele luni alaturi de ei, le faceam pe amandoua, aproape zilnic, asa ca am decis, dupa un an, sa plec. Nu voiam sa incurc si, sub nicio forma, nu voiam sa dezamagesc, mai mult decat, poate, o facusem deja. Mi se oferise sansa sa demonstrez si am facut-o, pana intr-un punct. Atat cat a depins de mine. Dincolo de momentul ala, insa, lucrurile incepeau sa se vada altfel. Am plecat cu increderea ca toata experienta castigata acolo si lectiile pretioase pe care le invatasem alaturi de ei vor fi doar inceputul unei frumoase povesti de dragoste intre mine si publicitate. Aveam sa inteleg, putin mai tarziu, ca dragostea trece prin stomac si, dupa un an de cautari - in mine si in jurul meu - aveam sa accept o noua provocare, departe de visul meu.

Incepeam, in august 2010, aventura mea alaturi de cei de la Orange. Ajunsa la ei cu gandul ca voi sta cateva luni, pana se intrezareste sansa de a ma intoarce in publicitate, am petrecut alaturi de ei 4 ani. Cu bune si cu rele, cu zambete si cu lacrimi, uneori, cu bucurii si cu tristeti, cu dorinta de a face mai mult si, uneori, cu dorinta de a renunta. Au fost 4 ani de scoala a vietii. In call center inveti sa asculti oamenii si sa ii intelegi, inveti sa ai rabdare, cu tine si cu ceilalti, inveti sa lupti pentru fiecare lucru marunt din viata ta, inveti disciplina si inveti ce inseamna sa o iei mereu de la capat, cu dorinta sa faci mai mult si sa fii mai bun. Ceea ce m-a invatat cel mai mult experienta asta a fost - o sa va mirati, poate - cele 3 luni de cand nu mai sunt alaturi de ei. Asa e in viata, unele lectii le inveti doar dupa ce alegi sa te rupi si sa privesti totul dinafara, ca un strain.

Am plecat, cu gandurile amestecate si acum, uneori, ma intreb de ce am ales sa fac pasul asta. Imi aduc aminte ca la un moment dat nu mai eram ok eu cu mine acolo, insa imi aduc aminte acum, tot mai des, si de momentele in care imi era bine. Am avut acolo sansa de a face diferenta si de a creste. Am simtit la un moment dat ca e momentul sa imi intind aripile si sa zbor... Si am patit intocmai ca Icar - cu aripi faurite din pene si ceara, m-am apropiat prea mult de soare si am picat.

Supravietuiesc si, mai mult decat atat, am invatat niste lectii pretioase, care ma vor ajuta sa imi fauresc niste aripi cu care chiar sa pot zbura. Nu stiu inca inspre ce destinatie, insa cu siguranta drumul meu nu se opreste aici.

Daca mi-as fi dorit altceva? Da, mi-as fi dorit sa am mai putine asteptari de la mine si de la cei din jurul meu, mi-as fi dorit sa stiu ca in viata nu e totul sa inveti bine si sa ai peretii plini de diplome, ci, mai degraba, sa stii sa faci ceva concret, mi-as fi dorit sa stiu ca sunt altii mult mai buni, destepti si mai frumosi ca mine, mi-as fi dorit sa am mai multa rabdare - o, tin minte cum imi spunea mama ori de cate ori era vorba de rabdare - "mama, tu esti ca omul ala care se roaga la Dumnezeu: da-mi, Doamne, rabdare. Dar da-mi-o ACUM." Mi-as fi dorit sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult, mi-as fi dorit sa fiu mai matura in gandire si in alegerile din viata mea, mi-as fi dorit sa am mai mult curaj si mai putina teama, mi-as fi dorit sa invat sa apreciez lucrurile si oamenii din viata mea atunci cand ii am si nu imediat dupa ce i-am pierdut.

Nu e timpul pierdut. Povestea mea e inca la inceput si stiu ca va veni timpul cand voi avea sansa sa fac lucrurile altfel. Ma bucur ca am ajuns aici, ca am trait atat de multe experiente, ca am cazut si m-am ridicat, ca am plans si m-am bucurat, ca am langa mine oameni frumosi, care ma insotesc mereu, ca am invatat atatea lectii, ca am tras atatea linii si ca am adunat atatea inceputuri si sfarsituri.

Povestea mea merge, sigur, mai departe.

Matz, matz, matz

Asta vad in fiecare dimineata, cand ma trezesc, in fata ochilor. Vina e a mea, clar, ca doar cine ma pune dis-de-dimineata sa dau cu scroll-ul pe perete, in cautare de senzational? Senzational imi trebuie, senzational primesc. A fost in vreme in care tot ce vedeam pe Facebook erau poze cu picioare. Incaltate, descaltate, cocotate, agatate, inciorapate, imblanite, pe nisip sau in iarba, in tenisi sau in Louboutin. Si e bine ca asta a trecut, suntem in siguranta. Noroc cu iarna, ca picioarele n-arata nicicum in cizme, asa ca, pentru moment, we're safe.

Acum o traiesc pe asta cu matzele. Sunt inconjurata de matze. Matzele sunt peste tot! Toata lumea are matza, toata lumea pune poze cu matza, toata lumea da like la pozele cu matze, toata lumea iubeste matzele, toata lumea isi doreste matza, toata lumea matz, matz, matz. Nu-i rau, sa nu ma intelegeti gresit, doar ca am senzatia ca traim intr-o lume mai degraba a lor, decat a noastra. Mi-am deschis Facebook-ul azi de dimineata sa va vad, sa vad ce ati mai facut si pe unde mai umblati, ce locuri ati mai vazut si cu cine v-ati mai intalnit. Si tot ce vad e matz, matz, matz! Ma simt prost, sincer, numai eu n-am poze cu matz. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta.

Careva... un matz de imprumutat? Ma fac de mandra minune, chiar sa n-am eu nicio poza cu matz... Daca dau like la pozele voastre, pana una-alta, se pune?

sursa foto

Doar o perioada...

Viata mea de pana acum a fost un carusel, care m-a purtat cand jos, cand sus, care m-a intors - nu de putine ori - cu capul in jos, doar ca sa ma readuca apoi cu picioarele pe pamant, care m-a smucit uneori si care m-a coborat de la intaltimi ametitoare. Mi-a fost rau si mi-a fost bine, am avut vantul in par si soarele pe chip, am avut stomacul cat un pumn si senzatia ca mi se deruleaza totul in fata ochilor si ca e gata. Am ras si am plans, de necaz si de bucurie, de dor si uneori degeaba, am iubit si poate am fost iubita, desi nu-s un om usor de iubit, am indraznit, dar de cele mai multe ori m-am conformat. Am adormit gandidu-ma la cei ce nu mai sunt si m-am trezit cu gandul la cei ce inca mai sunt. Am sperat si m-am asteptat, doar ca sa invat sa nu mai fac asta. Am vorbit mai mult decat am ascultat, am judecat mai mult decat am acceptat, am spus mai mult decat am facut.

Daca am invatat ceva, insa, pana acum, e ca, indiferent ca ne e bine sau rau, indiferent daca suntem singuri sau cu cineva, daca avem un job sau nu, daca avem bani sau nu, daca avem prieteni sau nu, daca inca mai avem parintii langa noi sau nu, daca credem in noi sau nu, daca suntem frumosi sau urati, daca suntem buni sau rai, daca mai credem in ceva sau nu, daca mai avem pentru ce ne trezi dimineata sau nu, daca am obosit sau nu... E DOAR O PERIOADA...

Indiferent ca va e bine sau va e rau, e doar o perioada, asa ca tineti-va bine de manerul caruselului si lasati-va purtati de viata. Daca sunteti sus, o sa fiti si jos, ca sa reveniti cu picioarele pe pamant, iar daca sunteti jos, atat de jos incat nu mai vedeti albastrul de deasupra voastra, caruselul o sa va duca iar sus, sa atingeti cerul si sa puteti numara stelele de aproape. Asta-i tot farmecul. Tineti-va bine si indrazniti sa infruntati orice va scoate in cale caruselul asta, caci despre asta e vorba.

E doar o perioada...

Declaratie de dragoste. Dimineata devreme

Diminetile sunt grele pentru noi, toti, stiu sigur asta, oricat de increzator ar suna unii dintre voi, care, declarativ, cel putin, sunt "morning people". Si eu obisnuiam sa sustin asta, pana mi-am dat seama ca "morning people" nu inseamna sa te tarasti in fiecare dimineata, sa iti pui ceasul pe snooze inca juma' de ceas si sa nu poti lega 2 cuvinte ca oamenii, pana nu iti savurezi cafeaua.

Diminetile de toamna, pentru mine, sunt si mai grele. Dimineata e inca intuneric si frig, nicio raza de soare nu patrunde prin draperiile trase si, in diminetile in care chiar n-ar trebui sa te trezesti, ploua mocaneste si apasat. In zile din astea, urasc tot ce suna, zornaie, face zgomot si ma trezeste. Telefonul suna in fiecare dimineata, la 7 fix. Orbecaiesc dupa el, prin pat, in incercarea disprata de a-l opri si-l pun pe snooze... de cel putin 4-5 ori pana ma decid ca-i momentul sa fac ochi. Ajung, teleghidata, in bucatarie si, printre pleoape, aprind aragazul. Deschid dulapul - din nou dandu-mi cu usa in cap, oare a cata oara de cand stam aici? - sa iau cutia cu cafea. Jumate o pun pe langa si ma trezesc instant la gandul ca tre' sa strang dupa mine... Iar. Las cafeaua pe foc si ma asez in fata calculatorului, pentru un morning update.

Dupa 2 like-uri si un share, cafeaua bolboroseste, pe foc. Mi-o torn toata intr-o cana maaare, pe jumatate plina cu lapte. Imi incalzesc mainile cu cana fierbinte si ma gandesc la ziua ce va urma. Un sfert de ceasca o savurez in tihna, iar restul aproape ca il dau peste cap, intocmai ca pe un shot, la inceputul unei nopti de pomina. Asta-i momentul meu preferat din zi si motivul pentru care ma trezesc mereu cu cel putin 2 ore inainte de a ajunge undeva. E farama mea de vis cu ochii deschisi.

Si oricat ar ploua, si oricat ar fi de frig, cafeaua asta de dimineata imi tine de cald si de urat pentru intreaga zi. E fierbinte, amara, aromata, imi da curaj si imi deschide larg ochii. Cafeaua mea din fiecare dimineata! <3

sursa foto

Un training de buying

Am fost azi la Sweet Days in Iulius Mall. Editia a doua. Prima s-a desfasurat anul trecut, la inceput de decembrie, la Muzeul de Arta si am salutat initiativa, la fel cum o fac si acum.

Am asistat, din pacate, la o scena cel putin bizara, in care 2 tineri au solicitat o bucata de ciocolata de casa, au fost intrebati daca e ok, li s-a cantarit, impachetat, apoi li s-a solicitat sa plateasca. Bucata de ciocolata - 350 gr. Pret/100 gr - 6 lei. Pret total - 21 de lei. "E... prea mult, zice tipa. Nu avem atatia bani...". Vanzatorul, zambind si fara sa-si dea ochii peste cap, despacheteaza bucata taiata si ii intreaba, politicos: "De cat sa fie, atunci?". Cei 2 tineri schimba cateva priviri si se decid: "Nu mai luam, multumim, dar e prea scump."

Mi se intampla frecvent sa asist la scene din astea, in care, la raionul de masline din Auchan, un cumparator cere 50 de grame de masline si cand vanzatoarea ii "umple" punga cu 3 masline sa isi dea ochii peste cap, nemultumit de puterea lui de aproximare. E ok sa ceri 50 de grame. Daca cumperi mac sau susan. E ok sa ceri 50 de grame si la raionul de masline, dar e bine sa nu iti dai ochii peste cap cand vezi ce inseamna asta si in niciun caz sa te isterizezi la vanzatoare, ca ea n-are nicio vina.

Si v-as mai povesti din astea, dar n-are sens, ca le traiti si voi, zi de zi. Nu asta e ideea.

Ar fi frumos sa invatam, dincolo de numeroasele training-uri de vanzare, cum sa fim si buni cumparatori, ce inseamna sa pretuim munca altora si cum abordam astfel de situatii ca sa nu ne punem nici pe noi, nici pe altii, in ipostaze nefericite, ca cea de azi.

Altfel... sa fim sanatosi cu totii, in lumea asta mare si nebuna in care ne invartim...

Cel mai mare secret al meu

M-am tot gandit daca sa va spun sau nu, pentru ca e posibil ca aceasta dezvaluire sa imi compromita imaginea pentru totdeauna. Dar, pana la urma, ce mai conteaza? Am decis sa gandesc liber, asa ca iata-ma, in deplina-mi libertate, marturisind in fata natiunii care e cel mai ascuns secret al existentei mele.

Ca sa va faceti o idee... e vorba despre un lucru pe care doar cei mai apropiati si dragi oameni mie il stiu, poate ca nici nu toti dintre ei. E o parte ascunsa a vietii mele, pe care nu o dezvalui decat celor meniti sa ma insoteasca pe drumul vietii ceva vreme. E o poveste personala si, poate, totusi, a multora dintre cei care ma citesc, dar nemarturisita.

Nu, nu o sa va spun ca am un prieten imaginar - am depasit perioada aia din viata, in care imparteam banca la scoala cu Oana, Andreea si prietena noastra imaginara, Tamasa. Nu o sa va povestesc nici despre cine-stie-ce isprava pe care am facut-o, e chiar mai delicat decat atata - o sa va marturisesc cel mai ascuns secret al meu. Soc si groaza si, bineinteles, exclusivitate! E putin trecut de ora 5, insa subiectul s-ar putea prea bine inscrie in formatul stirilor pe care stiu ca le evitati cu totii, asta daca nu cumva sunteti inca la birou, rugandu-va de toti sfintii sa treaca mai repede jumatatea de ora pe care o aveti de petrecut in fata calculatorului.

Va fierb, e tipic pentru asemenea dezvaluiri, ce v-asteptati? Dar asteptarea va merita, va asigur.

Totul a inceput cand aveam doar cativa ani, eram inca copil la mama acasa. Pe vremea aia, totul parea normal. Nimic neobisnuit, ci doar faptul ca am schimbat cativa pana sa gasesc exact ceea ce cautam. Odata identificat, a ramas acolo pana in momentul in care am plecat de acasa. In timpul facultatii, am ezitat sa fac asta, pentru ca stiam ca lumea ma va privi altfel din momentul ala, asa ca m-am abtinut cat am putut. In rastimpuri, in functie de oamenii din viata mea si locurile unde am stat, s-a intamplat sau nu, insa old habits die hard, asa ca, iata-ma, la aproape 30 de ani facand acelasi lucru, fara pic de remuscare.

Ok,ok... Nu va mai fierb. E vorba despre Tepes. De-a lungul timpului a mai existat Pantera Roz, si Fram si Mela. Tepes e cainele meu de plus, pe care l-am primit cadou de la Mircea. Mai e si Snowy, dar el a fost doar un capriciu si nu s-a prea incadrat in peisaj, asa ca acum sta sprijinit de geam, cu nasul lui portocaliu si ne asteapta acasa, in fiecare zi. Cu Tepes aka Catze e cu totul altceva. E cainele de plus fara care nu ma culc, oricat de ciudat ar suna asta. Cand mergem pe undeva il las acasa, desi sufletul imi spune sa il iau si pe el. N-am trecut inca peste frica de respingere a celorlalti atunci cand l-ar vedea, cuminte, prins cu centura, pe bancheta din spate. Si nici peste imaginea cu mine, taraind troller-ul si, deasupra lui, pe Tepes, in toata splendoarea lui.

Si acum stiti!. Asta e! Cel mai mare secret al meu. Nu va intreb pe voi ce pitici aveti pe creier, ca stiu sigur ca aveti. Va recomand doar sa traiti cu ei, bine mersi, fara sa vi se para ciudat. Ati fi surprinsi sa auziti povesti din astea spuse si de alti prieteni de-ai vostri, va asigur.

sursa foto

Cele mai folosite cuvinte de catre femei

Cele mai folosite cuvinte de catre femei sunt, de fapt, 2. Sunt acele cuvinte pe care orice barbat, cand le aude, se ia de cap si ii vine sa se duca pe lume. Aceste 2 cuvinte sumarizeaza toata viata si experienta acumulate, in asa fel incat barbatul de langa ele sa stie exact cum stau lucrurile. Aceste 2 cuvinte marcheaza orice discutie contradictorie intre un barbat si o femeie si au rolul de a duce lucrurile muuuult mai departe decat ar fi cazul. Aceste 2 cuvinte sunt armele cu care femeile ataca pe neasteptate, cand ti-e lumea mai draga si care, odata auzite, iti zgarie cortexul, pentru a nu-stiu-cata oara.

Cuvintele astea 2 sunt marul discordiei in orice casa si motivul pentru care barbatii de langa noi o iau, uneori, pe cai gresite. Si cred ca, daca s-ar putea, barbatii ar sterge din dictionarele comunicarii feminine aceste 2 cuvinte, care atarna ca o grea povara pe umerii tuturor reprezentantilor sexului puternic. Cuvintele astea 2 sunt in stare sa scoata din sarite si cel mai calm barbat de pe fata pamantului si sa il transforme intr-o bestie. 

Ati observat, vreodata, cum se transfigureaza barbatii cand femeile de langa ei, nemaiavand argumente in discutiile cu ei, scot armele fatale si ataca? "Intotdeauna faci asa. Eu niciodata nu ma pot baza pe tine. Tu intotdeauna te gandesti numai la tine. Tu niciodata nu tii cont de ce spun eu. Intotdeauna trebuie sa ma rog de tine. Tu niciodata nu ma ajuti" si lista poate continua. Brusc, toata viata de cuplu se transforma in cel mai urat cosmar, in care INTOTDEAUNA si NICIODATA sunt capcaunii cei mai de temut. Oricat ar fi discutiile de aprinse si subiectele de arzatoare, lucrurile nu degenereaza niciodata ca atunci cand barbatii de langa noi ne aud, cu vocea smiorcaita, rostind maleficele cuvinte.

Asa ca... de ce sa nu recunoastem? Fiecare avem armele noastre cu care ne aparam sau atacam, dupa caz, insa un lucru-i sigur: asta cu "intotdeauna" si "niciodata" le intrece pe toate. De-acolo incolo, lupta e deja nedreapta si pe jumatate pierduta. Pentru noi, femeile, "intotdeauna" si "niciodata" sunt lovitura la ficat pe care o dam cand obosim noi, doar asa, ca sa nu pierdem. Urat din partea noastra. Urat!

Ce patesti cand faci afaceri in familie

A trecut deja o saptamana de la ultima postare pe blog. Stiu ca mi-ati simtit lipsa si uneori v-a fost greu sa incepeti ziua fara sa ma cititi si ca n-ati putut dormi noaptea fara sa aveti vreo veste din partea mea. Imi pare sincer rau ca v-am stricat toata saptamana asta, dar promit sa ma revansez cumva.
Motivul pentru care n-am scris e ca nu prea am avut pe ce. Relatia deschisa pe care o aveam cu laptop-ul meu s-a terminat dupa ce am deconspirat toata povestea public, iar laptop-ul lui Mircea... ei bine, e al lui Mircea.

Serile trecute ma rugam de el sa ma lase pe mine la calculator. Vedeam in ochii lui ca ar avea si el de lucru si ca nu prea e ok situatia asta in care suntem deja de ceva vreme. In incercarea de a-l convinge sa ma lase sa-mi exprim intreaga creativitate care ma loveste in cele mai nepotrivite momente (cand sunt in oras si nu pot sa scriu, cand suntem iesiti cu prietenii sau seara, cand pun capul pe perna), i-am facut o promisiune. Cand voi fi celebra si sutele de fani ma vor urmari si ma vor haitui pentru un autograf, il voi lasa pe el sa le dea in locul meu. Asta a fost momentul in care mi-am vandut sufletul ca sa pot scrie linistita. Momentul ala in care trebuie sa alegi intre a face ce iti place si a fi celebru... Speram sa nu ajung niciodata in punctul asta. Si cand te gandesti ca scriu doar de cateva luni... Asa patesti cand faci afaceri in familie.

Asa ca, dragii mei, trebuie sa stiti: Nu semnez autografe! Dar Mircea o va face in locul meu. Bine ca nu m-am gandit sa ii propun sa-mpartim profitul! Cine stie unde-am fi ajuns...

Pot banii sa aduca fericirea?

DA, pot.

La ce alt raspuns va asteptati? :))

sursa foto

Criza de 30 de ani

De la o vreme incoace, ne simtim tot mai batrani. Si eu, si Mircea. Pe langa firele de par albe - pe care ne place sa credem ca ni le-au scos multinationalele, nu ca-s de la varsta sau unul de la altul, am inceput sa resimtim tot mai multe simptome de batranete precoce, ceea ce nu-i bine. Deloc. Motiv pentru care am hotarat, asa, in plina criza a barbatului de 30 de ani si a femeii de langa el, sa ne razvratim impotriva timpului care trece peste noi si sa ne intoarcem cativa ani in urma. Ce minune sa poti sa retraiesti anii tineretii, cu experienta de acum!

N-avem inca un plan, dar aseara am facut primii pasi in directia asta. Si ce ne-am mai distrat, ioi, ioi! Pana mai ieri, la ora 9 ne bagam in pat, cu ceaiu-n mana si adormeam in timp ce urmaream dezbaterile politice de la televizor. Aseara, la ora 9 de abia am iesit in oras. Ne-am dus intr-un bar in care le puteam fi lejer parinti multora de la masa, daca ne-am fi chinuit putin acum cativa ani. Pe o parte a usii de la intrare scria "Accesul interzis persoanelor sub 18 ani". Am intrat, cu teama ca de partea cealalta sa nu scrie "Si celor peste 30". Am avut noroc ca mai toata lumea era in povesti aprinse si am ajuns, nedescoperiti, pana la masa. Minunea n-a durat mult. Am fost vazuti imediat de chelnarita si identificati. Intr-o locatie in care mai toata lumea era cu halba de bere in fata, noi ne-am comandat vin la pahar si cocktail-uri care mai de care. Ne-a mirosit de la o posta ca suntem niste batrani obositi, in cautare de senzational. La a doua comanda, am intrat si noi in hora si ne-am luat bere la halba. Chiar si asa, eram iesiti rau din peisaj. Langa noi, un tanar cuplu de indragostiti iti jurau iubire vesnica, asta in scurtele momente in care aveau cu ce, daca ma intelegeti. La o alta masa, o gasca de fete isi impartaseau impresii din prima saptamana de la facultate. Si astea toate in timp ce noi dezbateam ROBOR-ul la 3 luni, cum iti schimba viata un copil si care ar fi optiunile noastre politice, in cazul in care am iesi la vot.

Pe cand ne-am terminat povestile, fetele de la masa de langa noi de abia se incalzisera si isi faceau planul pentru noaptea ce urma. Noi deja ne gandeam cum n-o sa fim in stare sa ne trezim a doua zi de dimineata. Pentru noi era duminica seara, spre luni. Pentru ele, doar o seara, ca oricare alta.

Am iesit, dupa cateva ore, imbatati mai mult de experienta in sine decat ceea ce consumasem si am decis sa ne incheiem seara - cum altfel - decat la o shaormerie, ca asa-i povestea. Dupa inca o aroganta - mancat la 12 noaptea, colesterol si carbohidrati - am decis ca e de ajuns pentru doar o seara si am decis sa ne indreptam catre casa. In timp ce noi goneam catre patul de acasa, cei cu adevarat tineri goneau catre cluburile din oras. Noi, obositi si cascand intr-una, cu burtile pline si cu ochii picati in gura, ei, cu chef de distractie si debordand de energie.

Pana la urma, eu zic ca ne-am tinut bine pentru anii nostri si inceputul e mai greu. Sa va tineti numa', ca habar n-aveti ce urmeaza. Nici noi, da' ne bagam!

sursa foto

Playlist-ul din capul meu

Sunt absolut convinsa ca si voua vi se intampla sa va intre cate-o melodie in cap si s-o tot fredonati, cu voce tare sau in gand, pana va exasperati voi pe voi. Daca aveti si o voce cu care puteati linistiti sa dati la balet cand erati mici, atunci situatia e cu atat mai grava, ca-i agasati si pe cei de langa voi.

Mie, una, chestia asta mi se intampla frecvent si, nu stiu cum se face, dar imi intra in cap cele mai enervante melodii, de care nu mai scap cateva zile bune. Ca aud o simpla frantura intr-un taxi, pe colega de birou fredonand sau o piesa pe radio cu priza la public, nu mai scap pana nu apare ceva mai agasant si mai enervant. Uneori, chiar incep sa imi doresc asta si stau cu urechile ciuliute, dade-dade oi auzi ceva mai de Doamne ajuta, sa schimb playlist-ul din capul meu.

Anul asta, pentru mine, n-a fost unul usor din punctul asta de vedere. Dupa ce m-am epuizat fredonand, in minte ce-i drept, de rusine, mai mult, "30 de grade, 30 de grade, zero, zero grade, zero, zero grade" - da' sa nu mai ziceti la nimeni, ca-i jenant - toata primavara, asta in zilele in care nu cumva ma apuca aia cu "Bella, Bella", ca alte versuri nu mai retineam, a venit sezonul nuntilor. Si, cum din cele 10 nunti de anul asta, mai mult de jumatate au fost in Ardeal, de cateva luni incoace nu-mi mai pot scoate din cap playlist-ul nuptial.

Zilele trecute, invartindu-ma prin casa, ba cu una, ba cu alta, m-am surprins intr-unul dintre cele mai memorabile momente legate de povestea asta cu fredonatul. Imaginati-va cum taiam eu ceapa, pestisori, zolzisori si, din mintea mea, rasuna: "Bea finu' si cu nanasul si le canta ceterasul, si le canta ceterasul/Bea nanasul si cu finu', buna-i tuica, bun ii vinul, buna-i tuica, bun ii vinul". Parca ma si auziti cantand, asa-i?

Daca v-am bagat-o si voua in cap, stati linistiti, nu va tine mult! Vine imediat Craciunul, leru-i ler si iarasi ler. Stiti cum zic?

Stiti bancul cu "Da', sefu', noi in fiecare miercuri tre' sa lucram?"

No, nu-i bai, ca daca nu-l stiti, vi-l spun eu.

Intr-o institutie publica, evident, ca la patron sau multinationala n-ai sa vezi veci asa ceva, isi aduna seful toti subalternii intr-o zi, in sedinta, si le spune care va fi programul lor de lucru. Dupa cum urmeaza: "Luni, ca e prima zi din saptamana si nici iarba nu creste, stam. Nu lucram. Marti, daca trecem cu bine peste ziua de luni, incepem sa ne pregatim sa muncim si noi ceva. Miercuri lucram. Joi o lasam mai moale, ca se apropie sfarsitul saptamanii. Vineri e zi scurta. Sambata si duminica liberi. Ati inteles?", la care angajatii, vadit nemultumiti, exclama, aproape in cor: "Da', sefu', noi in fiecare miercuri tre' sa lucram?".

Na fix asa si noi. Luni umplem Facebook-ul si discutiile dintre noi cu vaicareli despre cat de naspa-i ziua de luni, cat de obositi suntem noi dupa week-end, ce aiurea e ziua asta, ce prost ne merg toate, cine-o mai fi ijdanit ziua de luni pe fata pamantului, astazi si nu maine? Cine? Ziua se termina in vreun bar, sarbatorind faptul ca a trecut ziua de luni cu bine, de parca numai o zi de luni ar fi tot anul, toata viata. Si despre asta scriem pe Facebook, sa fim solidari si poate, poate s-a gandi cineva, undeva, sa faca cumva sa incepem saptamana de marti.

Marti, miercuri si joi sunt zile de tacere social-mediatica. Asta daca n-o patesti pe aia cu "nimic nu-ti strica vinerea mai tare ca faptul ca realizezi ca e de abia marti". Daca vrem sa fim simpatici, cu orice pret, miercurea o postam cu totii pe aia cu "dupa luni si marti, pana si calendarul zice WTF". Poate, uneori, in saptamanile noastre bune si ca sa facem totul ceva mai suportabil, mai aruncam cate-o postare joi, cu ultimele puteri, visand mai repede la week-end. Desi si acolo e cu schepsis, ca se mai intampla sa ai cate-o senzatie de vineri joia, de iti vine sa-ti faci cerere de concediu, numa' asa, ca sa iti vezi visele devenite realitate.

Vineri, de dimineata, peretii virtuali se umplu de bucurie, chef de viata, zambete si voie buna. Toata lumea vorbeste despre asta, ca si cum ar fi ceva fenomen extraordinar. Vinerea se anunta pe Facebook ca si cum cine stie ce s-ar fi intamplat si toata lumea tre' sa stie despre asta. Daca luni suntem toti praf, vineri renastem, mai ceva ca pasarile Phoenix, din propria cenusa taraita, vai de noi, prin marti. Si miercuri. Si un joi cu feeling de vineri.

Sambata ne impartim intre dat cu aspiratorul si stres praful si pregatirile de iesit in oras, in cinstea inca unei saptamani de supravietuire. Duminica e zi de postat mancare. Zi de leneveala, zi de doliu pentru lunia ce urmeaza.

Si uite asa, dragilor, ne irosim noi toata viata, traind pentru a trece peste luni, dand fast forward peste marti, miercuri si joi, respirand prin totii porii vinerile, bucurandu-ne doar cateva ore din sambata - si nu, nu in orele alea in care dam cu aspiratorul si sperand, duminica, ca de data asta am reusit sa eradicam pentru totdeauna ziua de luni.

Eu stiu ca e placut sentimentul pe care il avem cu totii in vacante sau in perioadele in care luam o pauza. Pentru o vreme e frumos sa nu stii ca e luni sau joi sau vineri. Tot farmecul e atunci cand stii si, chiar si asa, reusesti sa faci din fiecare zi, o vineri seara. Ceea ce va doresc tuturor si fiecaruia dintre voi, in parte!

Adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie

In lumea asta, exista 2 tipuri de femei: femei casatorite si femei necasatorite.

Sursa foto: http://morguefile.com/archive

Femeile necasatorite se recunosc dupa atitudine, dupa cum pasesc, dupa cum se imbraca, dupa cum vorbesc, dar, mai ales, dupa ce mananca. Mai rar o sa vezi o tipa necasatorita infulecand costite cu fasole si castraveti murati, alaturi de doua felioace de paine calda, la "impinge tava" la mall. Ele se hranesc doar cu salata proaspata, cu grill-uri fine, cu brocoli - cel mult gratinat. Comanda putin si servesc jumatate din ce si-au comandat. Mesele sunt insotite mai mereu de apa plata, iar sacrilegiul suprem e la sfarsit de saptamana, cand indraznesc sa isi faca cate-o pofta, savurand o inghetata, dietetica si aia.


Femeile necasatorite traiesc cu teama permanenta ca vor muri de tinere daca infuleca shaorma, ca toata maioneza li se va depune pe vase si ca se vor prapadi inainte sa cunoasca marea dragoste, sufletul lor pereche, care sa le completeze si langa care sa traiasca, poate pentru prima oara, experienta degustarii unei farfurii pline de colesterol si carbohidrati. Si au dreptate. Asa e.

Odata ce se vad insa cu sacii in caruta si au reusit sa puna mana pe alesul inimii, brusc nu mai conteaza nimic. Atitudinea se schimba brusc. Mersul e mai cuminte, hainele mai potrivite noului statut, povestile mai asezate. Uneori. Am vazut si cazuri in care nu se schimba mai nimic, mai putin componenta farfuriilor servite dimineata, la pranz si seara. Ca, vorba aia, you only live once.

O sa va dezvalui acum, in exclusivitate, poate, care e adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie. Ok, toate, mai putin Carmen Bruma. Ok, poate or mai fi inca vreo cateva, dar cu siguranta alea in sufletul lor nu-s cu adevarat maritate.

Sursa foto: http://morguefile.com/archive

Adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie este ca se apuca de mancat. Mult. Prost. Mai mereu. Fara sa le pese de nimic. Insa adevaratul motiv pentru care fac asta, asa, brusc si dintr-o data, e barbatul de langa ele. Factor major de stres si neliniste, barbatul de langa ele le determina, subconstient, de cele mai mult ori, sa manance. Pai cum sa gatesti cate 2 feluri de mancare, unul pentru el si salatica pentru tine? Cum sa il lasi doar pe el sa se sacrifice dand gata cate o farfurie de carbohidrati, singur, singurel, la ora 11 noaptea? Cum????

Deci da, femeile dupa casatorie se ingrasa. Pentru ca mananca mult si prost. Dar e doar vina barbatului de langa ele! Ia sa puna mana sa manance si el salata proaspata si grill-uri fine cu brocoli, asezonate cu un strop de zeama de lamaie si putin ulei extravirgin de masline. Numai doamnele sa sufere in tacere, inghind in sec, din nou, SALATA?

La bine si la greu, se zice. Apai, la bine si la greu sa fie. Ori ei cu noi, ori noi cu ei. Din doua, una. Dar sa nu ne auzim povesti dupa, bine?

Ma mananca-n tastatura

Salut! Eu sunt Petty. Am renuntat la scris de cateva zile si mi-e rau. Sunt in sevraj. Simt ca daca nu ma apuc iar de scris, o sa-mi iau lumea in cap. In prima zi cand m-am lasat, n-am simtit nevoia sa ma reapuc, nici macar un minut. Am decis ca renunt si, oricat de greu mi-ar fi fost sa ma tin departe, trebuia sa vad cum e fara.

A doua zi m-am trezit si m-am gandit ca oi fi visat. M-am asezat in fata calculatorului si mi-am dat seama ca-i cat se poate de adevarat. Am deschis o pagina alba si am asteptat, cuminte, in fata ei. Gandurile se ingramadeau spre degete, disperate sa prinda contur in cuvinte. Am respirat adanc si m-am oprit.

A treia zi am inceput sa ma intreb de ce nu mai scriu. Mi-am raspuns mie si celor cativa prieteni care ma citeau. Am incercat sa fiu coerenta, dar nu mi-a iesit. Nu stiu de ce m-am lasat. Am crezut ca scrisul e doar un nou to-do pe lista mea, ca am incercat si am vazut cum e, ca nu e ce m-am asteptat sa fie... Of, ce ti-e si cu asteptarile astea! A cata oara nu-mi promit ca nu o sa mai am niciun fel de asteptari? Si oare a cata oara esuez, lamentabil?

Nu e ce m-am asteptat, e drept, dar nici nu trebuie sa fie. Scriu pentru mine si pentru ca asta ma tine treaza in toata perioada asta de cautari.

Uite asa stii cand esti facut sa faci ceva. Nu poti trai fara.

Ma mananca-n tastatura. Am incercat sa ma las, dar pur si simplu nu pot. Sau nu vreau?

M-am oprit din scris.

Asta e pagina alba de care va spuneam zilele trecute. Ma opresc, pentru moment, aici. Poate ca voi mai scrie iarasi, atunci cand voi mai simti nevoia sa fac asta. Sau atunci cand voi mai avea lucruri de spus.
Deocamdata, pun punct aici.
.

Asta e intrebarea...

Nu stiu cati dintre voi mai visati sau mai indrazniti sa credeti ca lucrurile pot fi si altfel decat sunt acum, pentru voi. In viata voastra,  acasa sau la birou, in ceea ce faceti sau ceea ce ati vrea sa faceti de acum inainte.

Nu stiu cati dintre voi mai indrazniti sa credeti ca viata poate fi si frumoasa si ca puteti ajunge, intr-o buna zi, sa va treziti de dimineata si sa simtiti ca traiti, cu adevarat, viata pe care v-o doriti. Nu stiu cati dintre voi aveti curajul sa va uitati in oglinda si sa va raspundeti sincer la intrebarea: "Ce caut eu in viata mea?".

Cati dintre voi stiti ca ceea ce faceti este drumul vostru in viata, ca ati fost adusi pe lumea asta ca sa faceti acel ceva? Cati dintre voi stiti ce o sa faceti peste 5 ani? Cati dintre voi stiti ce va doriti, cu adevarat, de la viata asta? De la job-ul pe care il aveti, de la oamenii de langa voi, de la partenerul vostru si chiar de la voi insiva? Cati?

Cati dintre voi stiti ca deciziile pe care le luati sunt mereu cele corecte, ca alegerile pe care le faceti o sa va aduca acolo unde va doriti, cati dintre voi stiti unde vreti sa ajungeti si cati dintre voi sunteti constienti de ceea ce sunteti si de ceea ce puteti? Cati dintre voi ati ales drumul corect in viata, inca de la inceput si cati dintre voi v-ati ratacit, de atatea ori, fara sa stiti incotro va indreptati? Cati?

Cati dintre voi stiti exact incotro se indreapta viata voastra si care e rolul vostru in lumea asta?

Eu tot asta ma intreb de la o vreme incoace... Oi fi singura?...

Farfuria intinsa care nu spune o poveste, nu primeste sort

Sunt fan MasterChef. Fan ProTV, mai degraba, mai putin cateva mizerii pe care incerc sa le evit, cu gratie, pentru ca nu-mi spun nimic. Cand vine vorba, insa, de Vocea Romaniei, MasterChef, Romanii au talent, Apropo TV sau Romania, te iubesc!, sunt pur si simplu extaziata. Stiu, gusturile nu se discuta, nu despre asta e vorba aici. Eu gasesc in emisiunile astea ceva-ul ala care nu ma lasa sa ma clintesc din fata televizorului, nici macar cat e publicitate. Oi fi in target, mai stii?

Trecand peste, va spuneam ca-mi place show-ul lor culinar. Nu m-am uitat la Hell's Kitchen si, sincera sa fiu, nici nu intentionez, pentru simplul motiv ca, pentru mine, Antena 1 e o mare dezamagire. De la X Factor incoace - emisiune pe care am incercat sa o urmaresc cu interes, dar, din pacate, nu mi-a iesit (din cauza formatului, juriului, concurentilor), intuiesc de la bun inceput ca orice incearca ei sa copieze din afara, nu le prea iese, asa ca ma abtin. N-as vrea sa fac comparatii in necunostinta de cauza, insa am totusi un feeling ca MasterChef-ul ProTV-ului e mult mai tare. 

Recunosc. Noii jurati imi plac mult mai mult. Au mai mult bun simt si mai multa consideratie pentru omul din fata lor, indiferent cu ce mizerie se prezinta in concurs. Hadean, de care am tot auzit in Cluj, inca inainte sa ajunga in Pro, si al carui blog  il citesc de cativa ani buni, e de o simplitate rara. Nu am avut ocazia sa il cunosc personal, insa il citesc si prestatia lui de acum imi confirma ceea ce intuiam. Hadean e un om pasionat de ceea ce face, care respira meseria asta si care a muncit enorm ca sa ajunga unde e astazi. Chiar si asa, simplitatea si modestia lui raman neschimbate si pentru asta il admir, inca si mai mult. Pe Foa il stiu de pe vremea cand facea Flavours, 3 bucatari la Prima TV. Are un stil aparte si inoveaza cat se poate in bucatarie, iar stilul lui e proaspat si aerisit. De Patrizia nu stiu foarte multe, insa imi place sinceritatea ei si modul ei de-a gandi si cred ca si doar pentru atat, si tot e un castig pentru emisiunea asta.

Ce nu imi place, insa, si, din pacate, observ tot mai des in emisiunile lor, e motivatia pentru care unii merg mai departe. Constat in sezonul asta, poate mai mult ca in sezoanele anterioare, ca farfuria intinsa care nu spune o poveste, nu primeste sort. Am vazut cateva farfurii bune, executate corect, care au plecat acasa, pentru ca nu aveau o poveste in spate. La fel cum am vazut farfurii mai putin impresionante, dar care aduceau cu ele o poveste. Inca o data, vorbim despre un show culinar, despre talent si pasiune, despre dorinta de a face din asta o meserie, despre tehnica si despre gust. Prea putin conteaza cine esti, de unde vii si ce ai facut cu viata ta pana acum. Pentru mine, cel putin. Dincolo de ecran, lucrurile stau altfel. Povestea e cea care creeaza emotie, simpatie sau antipatie, si te aduce din fotoliul tau de acasa acolo, langa ei. 

Vrem, nu vrem... traim din povesti. Ale noastre sau, in lipsa lor, ale altora. O fi bine... o fi rau?

De ce ai nevoie de telefon la o nunta

Sambata am fost la nunta. A opta pe anul asta. Mai urmeaza inca doua. Nu despre asta e vorba, deja am inceput sa ne obisnuim. Ne simtim singuri si tristi daca trece weekend lasat de la bunul Dumnezeu sa nu luam parte la vreo nunta. Ne gandim, chiar, in urma vastei experiente acumulate, sa ne facem Wedding Planneri. Pe langa asta, eu o sa fiu starostita, ca ar fi o premiera pentru tot Ardealul (si spun asta, pentru ca acest concept e intalnit doar aici, prin Moldova sau pe unde am mai fost, nu exista one man show din asta), iar Mircea entertainer pe ringul de dans, sa ridice oamenii de la mese, cum ar veni, sa manance mai bine si sa bea mai putin. Oamenii, nu Mircea. Dar, din nou, nu despre asta e vorba. Vom anunta oficial daca si cand ne hotaram sa ne lansam pe piata asta. Deocamdata, suntem bine asa. Eu cu scrisul, Mircea cu ce face el.

Pana una, alta, nu pot sa nu constat cat de misto se intampla socializarea pe la evenimente din astea. Invitatia e facuta pentru ora 14:00, sau 20:00, dupa caz. Invitatii incep sa soseasca de abia dupa vreo jumatate de ora. Eu pe asta n-am inteles-o niciodata. Imi spunea si mama cand eram acasa si primeam vreo invitatie la vreo zi de nastere. "Mama, nu-i frumos sa ajungi prima si nici sa pleci ultima". N-am inteles niciodata de ce si, cum nu-mi place sa intarzii, nu m-am conformat. O fi vreo formula speciala, gandita psihologic, pentru care lucrurile se intampla asa. Pe mine ma depaseste, asa ca, desi de fiecare data imi propun sa ajung si eu mai tarziu, sa intarzii si eu macar o data, nu stiu cum se intampla, dar tot eu am de asteptat. 

Daca ai norocul sa participi la vreo nunta unde cunosti si mirele, si mireasa, si cativa invitati, atunci poti fi sigur ca nu o sa ai nevoie de telefon la tine. Il poti lasa acasa, linistit. Daca, in schimb, se intampla sa participi la o nunta unde nu prea stii pe nimeni, o sa ai maaaaare nevoie de telefon. In primul rand, ca sa umpli timpul intre momentul cand ajungi tu si jumatatea de ora, poate o ora buna, pana cand ajung comesenii tai. Iti mai dai un check-in pe Facebook, iti mai faci un selfie, mai afli noutatile din news feed. Toate astea in timp ce partenerul tau e langa tine, facand, bineinteles, acelasi lucru. 

E ora 15:00, sau 21:00, dupa caz. Toata lumea e prezenta, nunta sta sa inceapa. Am facut cunostinta cu toti cei de la masa noastra si asteptam mirii. Nu ne apucam inca de mancat, nu se cade. Sa ne mai scoatem o tura telefoanele, zic, noi si toti noii nostri prieteni, de la masa. Sa ne cautam pe Facebook si sa ne dam Add. Asa afli ca tipa din celalalt capat al mesei e prietena cu 3 prieteni de-ai tai si ca asta vara a fost in concediu la Mamaia. Stii deja ce-i place sa manance si de unde isi ia hainele, de cand e intr-o relatie cu tipul de langa ea si unde lucreaza. La ce bun sa te mai obosesti sa povestesti cu ea, cand e totul deja acolo?

Sosesc si mirii. Ca la un semn, toti invitatii se cauta in buzuare sau in genti, pregatiti sa-si scoata artileria grea. Telefoanele!!!! Viata vazuta prin display e mai digerabila, se pare. Odata pozele facute, continuam socializarea. Ne facem poze la paharul de apa, la maslina din farfurie, la prajitura cu crema, la varful pantofilor. Postam, comentam, tag-uim, share-uim. 

Intre 2 like-uri si un comment, apare felul doi. Da-i cu poza, urca-l sus! Sa vada toata lumea, ca altfel nu exista. 

Socializam. Fiecare, cu telefonul, pe sub masa. De asta zic ca-i musai sa va luati un telefon cu voi. Si cu net. Nu de alta, dar s-ar putea, altfel, sa va simtiti singuri, printre alti 200 de oameni. Si-i pacat, mai ales la nunta.

Mama ei de paine feliata!

Odata la cateva zile, ma rasfat cu cate ceva bun la Panemar. E unul din locurile mele preferate din Cluj, fie ca e vorba despre locatiile lor de pe Eroilor, Polus Center sau pe Memo. E locul meu de suflet, unde evadez din lumea reala si intru intr-o alta lume. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu, ori de cate ori le trec pragul, fie ca e doar cand ma opresc in drum spre casa pentru o paine cu suflet, fie ca ma asez in tihna la o masa si ma delectez cu un sandwich cum n-ati mai mancat vreodata, o cafea spumoasa cu muuuult lapte sau un strudel cu visine, pentru mine e evadarea suprema. E aproape ca atunci cand inchid ochii si ma imaginez pe malul marii. Nu stiu daca v-am mai spus, dar iubesc marea.

Neconditionat, ii iubesc si pe cei de la Panemar si cred ca au ajuns sa reprezinte unul dintre cele mai puternice brand-uri ale Clujului, alaturi de Farmec, Napolact, TIFF sau Banca Transilvania.

Astazi m-am oprit pe la ei, sa-mi iau doza de stare de bine si de evadare. Mi-am savurat portia de suflet in liniste, la una din orele la care mai gasesti un loc liber la mesele lor si inauntru nu e forfota. Am profitat de asta si azi am zabovit mai mult la ei. Le-am ascultat povestile, le-am urmarit bucuria cu care fac ceea ce fac, le-am vazut clientii. Unii nu merita un asa loc in Cluj, pentru ca nu au inteles ca, dincolo de a fi o brutarie, Panemar e un loc deosebit si un brand construit prin promovarea produselor de calitate.

Romanii nu sunt pregatiti inca pentru asta si o sa va povestesc si de ce. La Panemar gasesti o varietate mare de paine si produse de patiserie, care mai de care. Painea se vinde deja feliata si ambalata sau nefeliata, dar poti solicita sa ti se felieze pe loc. Ati feliat vreodata paine calda? Ati mancat vreodata paine care a fost feliata calda? Daca da, stiti despre ce e vorba. Daca nu, nici nu incercati. Nu va incapatanati, asa cum au facut-o cel putin cativa clienti astazi, sa va demonstrati ca voi, ca si client, aveti mereu dreptate. Si incercati nici sa nu faceti mare caz din asta. Aveti tot timpul varianta sa alegeti sau, haideti sa fim seriosi, sa va taiati painea singuri, ca nu-i mare smecherie. Mama ei de paine feliata!

Au incercat, o perioada, sa se explice si sa se justifice pentru decizia de a nu mai oferi serviciul asta si oamenii le-au sarit in cap. De dragul lor - si asta spune multe despre ei, ca brand - au revenit asupra deciziei lor si s-au intors la client si la ce vrea el, cunoscator sau nu. Daca ma intrebati pe mine, eu zic ca nu-i bine.

Cred, cu tarie ca, daca ajungi sa reprezinti ceva pentru comunitatea in care existi, poti sa joci foarte bine si un rol de educare pentru clientii tai. Cu siguranta o sa ai si de pierdut, pe termen scurt cel putin, dar hei, la tine e painea si cutitul. Eu, daca as fi in echipa lor de comunicare, m-as implica mai activ in educatia asta. Si nu doar legat de feliat painea calda, cat si de beneficiile painii integrale, despre mancatul responsabil si despre reintoarcerea la "pachetelul pentru scoala", care ar rezolva atat de multe probleme din obiceiurile nesanatoase ale copiilor din ziua de azi. Asta ar fi, cu adevarat, paine cu suflet.

Cat despre voi, astia ce tot cereti paine feliata, cand vi se explica frumos ca nu e tocmai ok, nici pentru voi, nici pentru aparatele lor de feliat, dati-va cutit, daca stiti ce zic. Mama ei de paine feliata!

Cum iti dai seama ca esti sarac

Daca nu te-ai nascut deja cu starea asta si ai avut norocul sa fii singur copil la parinti, iar ai tai n-au lucrat in fabrica, ci pe la alte institutii ale statutului, dar pe pozitii ceva mai sus-puse, atunci se poate ca in vremea copilariei - daca te-ai nascut inainte de Revolutia din '89 - sa nu fi stiut ce-i aia saracia. Adica, toata lumea avea cam la fel, toata lumea traia cam la fel, iar diferentele sociale erau, cel putin din perspectiva mea de copil, inexistente.

Nu tu tableta, nu tu telefon, nu tu Danonino si pastramioara de curcan bio. Cheia la gat, paine cu unt si ceai, sandwich la scoala si sanatate in traista.

Cu timpul insa, lucrurile s-au mai schimbat si, desi crescuta in acelasi climat prielnic dezvoltarii unui om descurcaret si econom, de care tocmai va scriam mai sus, am ajuns, adult fiind, sa imi creez niste nevoi stupide cu niste bani castigati mult prea greu si pe care ii aruncam mult prea usor pe tot felul de avioane.

Sa va povestesc despre cum faceam eu, pana mai ieri, cumparaturi in supermarket? Despre cum n-am stiut pana acum cateva luni cat e litrul de ulei si cofrajul de oua, cat e pachetul de unt bio si baxul de apa plata izvorata direct din Alpii Francezi? Sa va povestesc cum Mircea, saracul Mircea, ma certa ori de cate ori puneam mana, instinctual, pe cate vreo prostie de pe rafturi, doar pentru ca era ceva nou si doar pentru ca eram curioasa ce si cum, si despre cum imi explica el cu cati clienti trebuie sa ma cert pentru aia 10-15 lei pe care ii dau pentru un lucru atat de nesemnificativ? Sa va mai spun despre mesele copioase pe care le luam in oras ori de cate ori aveam ocazia - si daca nu era vreo ocazie, inventam -  doar de dragul de a fi servita si de a nu manca in fiecare zi acelasi fel de zama? Sa va mai povestesc? Nici n-are sens.

De cateva saptamani, am inceput sa observ, cu stupoarea unui pensionar, cat e sticla de ulei si sa fac analiza concurentiala a pietei de ulei la raft, in cautarea raportului calitate-pret optim, am aflat cat costa baxul de apa plata si am luat in calcul chiar si varianta "apa de la robinet", am inceput sa gatesc acasa si mai tot timpul cu cartofi, fasole, mamaliga si slanina, merg pe jos, ca face piciorul frumos si ma intreb, ori de cate ori imi fac curajul sa ies din casa si sa dau piept cu societatea de consum... CAT????

Asa ca da... asa-ti dai seama ca esti sarac. Daca te tot intrebi la orice lucru iti iese in cale, stupefiat si cu ochii cat cepele... CAT????? si daca, ca intr-un joc, incepi sa elimini cam orice de prin casa care nu e indispensabil unui trai decent, cam esti sarac.

Eu inca stau si ma gandesc... Oare fara apa de gura n-om putea trai? Nu de alta, dar cu 15 lei mancam amandoi bine vreo 2 zile. Sau nu?...

O pagina goala

De cand ma stiu, mi-au placut tare mult cuvintele. Ma surprind mai mereu jucandu-ma cu ele, inventand jocuri de cuvinte, vorbind prea mult si ascultand prea putin. Ma grabesc sa vorbesc si, mai nou, sa scriu, cu disperarea de a nu lasa ceva nerostit, iar seara cand pun capul pe perna, gandurile si cuvintele curg, uneori, suvoi.

Imi promit ca o sa scriu despre tot, ca nu voi uita nimic si ca voi reusi sa spun tot ce e de spus, pana ma voi goli de cuvinte. De indata ce ma asez in fata paginii albe, ca un transfer ciudat, gandurile imi dispar, brusc, si mintea mi se goleste, ca o pagina alba. Poate ca e un semn, menit sa imi spuna ca uneori, pentru ca mintea sa se goleasca, e nevoie sa taci si nu sa vorbesti. Poate ca sufletul se linisteste in tacere si nu in cuvinte. Multe, insiruite, cu sens sau fara.

Scriu... si sterg... Si, dupa cateva momente de ratacire, incerc sa scriu iar. Incerc sa fiu amuzanta, stiu ca asa v-am obisnuit si asa ati ajuns, poate, aici. Azi nu-mi iese. Si poate ca si maine va fi la fel. Uneori, lucrurile pur si simplu nu-s facute sa fie. Uneori, tot ce poti sa exprimi e intr-o pagina. Goala. Ma gandesc la ce-mi tot spunea cineva, odata... "Da-ti timp si ai rabdare cu tine. Nu pune singura presiune pe tine, sunt oricum multi altii dispusi sa o faca."

Astazi mi-am propus sa-mi dau timp. O sa am rabdare cu mine. Nu o sa pun presiune pe mine. Vor fi zile cand pagina asta va fi goala.

Sa continui?

Stiu, va vine greu sa credeti ca a trecut deja o luna de cand va umplu feed-urile de spam. Mai mult sau mai putin. In 15 august va anuntam ca o sa scriu, pentru ca asta imi doresc sa fac si o sa va invit in lumea mea, cu fiecare postare de aici.

E deja o luna, in care s-au adunat peste 30 de postari, mai inspirate sau mai putin inspirate. Reusesc sa aduc, constant, cativa cititori pe site. Nu multi, dar eu cred ca de valoare. Vorba aia... great minds think alike. Va multumesc, pe aceasta cale, celor cativa oameni care ma cititi. It means a lot. Va multumesc si celor care mi-ati apreciat articolele sau le-ati share-uit pe wall-urile voastre. Sharing is caring.

Inteleg insa ca, dincolo de pasiunea mea pentru scris, s-ar putea ca ceea ce fac eu aici sa nu ajunga acolo unde mi-am propus. Nu scriu pentru a ma citi altii, ci scriu din placerea unei foi albe, asternute in fata, goala, care se incarca de mine cu fiecare cuvant scris. Insa, pana la urma, as putea foarte bine sa o fac fara expunerea de care am profitat in ultimele saptamani.

Asa ca vin si va intreb... Are sens sa mai continui? Ma tot intreb asta de cateva zile. Raspunsul e, probabil, la voi.

Numa' acolo sa n-ajungi

Va spuneam zilele trecute ca acum stiu ce vreau sa fac sa fie bine, sa nu fie rau. Lucrurile incep sa se miste in directia asta, doar ca e nevoie de putina implicare si un dram de curaj. Implicare este, niste curaj mi-ar prinde bine.

Totusi, zilele astea am facut pasi concreti catre ceea ce imi doresc. Nu va spun mai mult, o sa aflati la momentul potrivit.

Revenind... Astazi am fost tot pe drumuri, in incercarea de a rezolva una-alta. Trezit la 6:45, cafea pe fuga, ca in vremurile de alta data si fugit sa ajungem sa facem toate cate ne-am propus.

Pe Brancusi la ora 8:00 sa nu va porniti. O sa fiti voi si inca jumatate din masinile existente in Cluj in acest moment, toti incercand sa ajungeti in centru sau sa il tranzitati, macar, in drum spre birou/scoli/gradinite. Cum spuneam, daca aveti de ajuns undeva dimineata, cel putin zilele astea, pana se mai potoleste nebunia cu inceputul scolii, porniti-va de seara, daca vreti sa ajungeti intre 8 si 9. Daca nu-i musai, atunci porniti-va dupa 9. Intarziati, ce-i drept, la birou, dar macar timpul e petrecut cu folos, dormind si nu in trafic, ascultandu-i pe unii la radio cum abereaza. Off topic... de ce dimineata, cand ti-e lumea mai draga si ai vrea sa asculti o muzica buna in drum spre birou, radiourile difuzeaza oameni care vorbesc despre nimic si orice? Let the music play, you people!!!!

In spitalele si policlinicile din Romania va doresc sa nu ajungeti niciodata. Nici voi, nici nimeni drag voua, nici copiii copiilor vostri in vecii vecilor. Niciodata. Daca totusi ajungeti - pentru ca viata e plina de neprevazut - inarmati-va cu multa bunovointa si rabdare. Marea majoritate a asistentelor sunt cu nasul foarte pe sus, atat de sus incat ai senzatia ca-s absolvente cel putin de Harvard. Nu poti sa intrebi nimic pe nimeni, pentru ca ti se raspunde cu sictir, in cel mai bun caz. Sau deloc. Nu exista un program clar de primire a pacientilor, motiv pentru care fiecare intra cum si cand poate. Daca mai poate. Stai sprijinit de niste pereti reci si murdari, pentru ca cele cateva scaune sunt ocupate de bietii batrani, purtati luna de luna prin spitale si prin policlinici dupa retete si tot felul de avioane si te tot intrebi in timpul asta unde se duc banii cu care tu contribui, lunar, la asigurarile sociale. Dupa cateva ore bune de asteptat, esti invitat in cabinet. Tensiunea ti-e crescuta. Medicul din fata ta te priveste mirat. Tu stii foarte bine de ce. Intr-un sistem normal si neviciat, lucrurile se intampla altfel. Pacientul e tratat altfel, la fel cum si medicii si cadrele medicale sunt remunerate altfel. La noi, insa, e bine si asa.

La fel cum e si in institutiile de stat, unde, desi exista un sistem de ticket-ing implementat, care ar trebui sa organizeze cat de cat activitatea de asistenta, el nu functioneaza. Nu ma intelegeti gresit, eliberarea numerelor de ordine e, tehnic vorbind, posibila, nesimtirea multora insa face ca acest sistem sa nu functioneze asa cum a fost gandit in alte tari civilizate. Cu un program de lucru cu publicul intre 8 si 15:30, la ora 11 numerele de ordine nu se mai elibereaza. Ai 20 de persoane in fata ta, la ora 11:30, cand se reia activitatea, dupa jumatate de ora de pauza, si reusesti sa intri de abia dupa 2 ore de asteptare. Intre 2 persoane cu numar de ordine, intra, grabite si purtand, cat se poate de important, un dosar sub brat, 5 persoane, fara numar de ordine. Au doar de pus o intrebare. La fel cum avem si noi ceilalti, doar ca noua ne lipseste dosarul. Si importanta.

De la Casa de Asigurari de Sanatate afli mai nimic. Sau, cel putin, nu ceva ce nu stiai. Contributiile se platesc la Administratia Finantelor Publice. Te astepti ca, la dat bani, inghesuiala sa nu fie la fel de mare. Asteptarile creeaza dezamagiri, aveam sa inteleg asta inca o data astazi, ajunsa la Finante. Dupa ce mi se elibereaza o foaie de varsamant (whatever that is - asa, ca sa manance si gura omului aluia de statea acolo, in spatele ghiseului, ceva), merg la Trezorerie, sa achit. Dau, din nou, peste acelasi aparat de numere de ordine. Aici ordinea se pastreaza, atata doar ca am numarul 5095. Pe display e afisat, cumva parca sa-mi faca in ciuda, 5030. Dupa 2 ore in policlinica si inca 2 la CAS, imi joaca tineretea-n priviri. Mai am 65 de persoane in fata mea, dornici sa-si plateasca taxele si impozitele.

La 7 ore fix de la plecarea de acasa, ma gandesc la vorba aia romaneasca, cu "foaie verde bat, n-ai de lucru, fa-ti." Asa-mi trebuie, daca nu mi-a placut la multinationala. Si... totusi... parca-i mai respirabil aerul din fata usilor in fata carora am stat astazi decat ala de-l respiram pana nu de mult. Numa' zic...

De ce-l iubesc

L-am cunoscut acum cativa ani buni, din intamplare. Venisem in vizita la prietena mea cea mai buna din liceu, pentru cateva zile. L-am iubit din prima clipa cand l-am vazut si il iubesc cu aceeasi intensitate pana astazi, ba chiar mai mult.

Mi-am dorit atat de mult sa fie al meu, incat mi-am facut bagajul intr-o toamna, acum fix 9 ani si l-am urmat, fara urma de regret sau remuscare. De atunci si pana astazi, dragostea mea pentru el a ramas neschimbata. El, insa, se schimba mereu si ma face, asa, sa-l iubesc si mai mult.

Il iubesc pentru ca m-a primit la el atat de frumos.

Il iubesc pentru povestile pe care mi le spune in fiecare zi si pentru oamenii frumosi pe care mi-i scoate in cale.

Il iubesc pentru ca inca il descopar, in fiecare zi.

Il iubesc pentru ca respira.

Il iubesc pentru ca mi l-a scos in cale pe EL.

Il iubesc pentru ca ori de cate ori stau cateva zile departe de el, simt nevoia sa ma intorc.

Il iubesc pentru ca mi-a oferit atat de multe amintiri frumoase.

Il iubesc pentru ca e tanar si batran, in acelasi timp.

Il iubesc pentru ca nu ma lasa sa ma plictisesc.

Il iubesc pentru ca imi ofera tot ce-mi pot dori.

Il iubesc pentru ca e aici, in sufletul meu. 

Il iubesc pentru ca ma plimba si ma rasfata.

Il iubesc pentru ca ma surprinde mereu.

Il iubesc pentru ca e ACASA.

Il iubesc pentru tot ce a fost, ce e si pentru ce va fi sa fie.

Iubesc Clujul, cu tot ce are el de dat si de primit, cu strazile lui inguste si incarcate de istorie, cu oamenii lui frumosi si povestile lor minunate, cu studentii lui galagiosi, cu viata lui de noapte, cu linistea si agitatia lui, cu parcurile si evenimentele lui, cu fiecare anotimp si in fiecare zi.

Primul articol util de pe blog

In perioada cand Mircea inca lucra si el intr-un Call Center, cea mai mare oaza de relaxare a lui era muzica. Asculta muzica in casti mai mereu si, cel mai adesea, Andre Rieu. Asa s-a nascut pasiunea pentru genul de concert pe care il ofera Rieu si tot asa a incoltit atunci, in mintea mea, ideea de a ii facilita participarea la unul din minunatele concerte pe care le avea deja programate pentru Europa, in 2014.

Ne-am decis sa fie mai 2014. Si sa fie Budapesta. El nu mai fusese niciodata la concert Andre Rieu, eu niciodata in Budapesta. Era un bun prilej sa ne implinim amandoi un vis. Si n-am stat pe ganduri.

Despre cum ne-am luat biletele e o intreaga poveste. Pot doar sa va recomand ca, atunci cand lucrati cu Forinti, sa incercati sa aveti pe langa voi si un convertor valutar. Nu de alta, dar in euforia momentului, s-ar putea sa patiti ca noi si sa inmultiti si sa adunati din graba, cu o dorinta imensa de a ajunge acolo, si sa rezulte ca 65.000 de Forinti inseamna 500 de lei. Poate ca e mai bine sa stiti din start ca platiti aproape 1000 de lei pentru 2 bilete, ce-i drept in primele randuri, dar totusi, 1000 de lei. Altfel, concertul isi merita toti banii si investia s-a amortizat in cele aproape 11 de luni trecute de la achizitia lor pana la momentul mult visat.

Pentru ca, totusi, suma era una considerabila, am incercat sa compensam in alte parti ale planificarii micii noastre vacante, motiv pentru care am cautat o cazare centrala, dar ceva mai ieftina si fara prea multe pretentii. Ne planuisem sa vizitam de dimineata pana seara orasul si ne-am gandit la asta doar ca la un loc unde sa putem pune capul pe perna. Am gasit conditii bune si un pret decent la GuestHouse Budapest. Pentru cele 2 nopti de cazare, am platit 40 de Euro. Daca ajungeti in Budapesta cu masina, va ofera si loc de parcare, in curtea interioara. Exista, de asemenea, si o bucatarie utialata si mobilata, in care se poate servi masa. Cand am ajuns noi, toate camerele erau ocupate, si toate de romani. Proprietarii vorbesc foarte bine limba romana, ceea ce se poate dovedi de real ajutor, intr-un oras in care cu greu va intelegeti cu localnicii, limba engleza nefiind chiar punctul forte al lor.

Ca si transport, puteti opta pentru masina personala - din Cluj chiar e o optiune viabila, mai ales daca sunteti mai multe persoane intr-o masina - tren sau microbuz. Noi am ales sa mergem cu masina, de care ne-am folosit si prin Budapesta destul de mult. Traficul in capitala Ungariei e extrem de placut, unda verde de la ei functioneaza cu precizia unui ceas elvetian. Daca ajungeti la sfarsit de saptamana, parcarile in oras sunt gratuite. Noi am preferat, totusi, sa parcam in parcarile cu plata sau cele din marile centre comerciale. E bine ca stiti ca in parcarile din unele mall-uri ale Budapestei, parcarea e cu plata. Si, daca tot suntem la capitolul "parcari din mall-uri", aveti grija sa nu patiti ca noi! Obisnuiti cu parcarile din mall-urile de la noi, fiecare marcata cu o alta culoare si la un alt etaj, am incercat sa memoram culoarea si numarul locului unde ne-am lasat masina, intr-una din plimbarile noastre prin Budapesta. Era galben, M26. Dupa cateva ore, intorsi, ce-i drept, pe alte scari rulante, in parcare, gasim galben, M26. Masina noastra, insa... nem. Ne-am prins destul de repede ca aveau mai multe etaje de parcari si ca fiecare erau marcate cu aceleasi culori si numerotate la fel.

Tot in ideea de a mai compensa pretul destul de piperat al biletelor, ne-am propus de acasa sa luam masa mai mult in fuga sau in foodcourt-urile marilor centre comerciale. Ne gandeam ca, daca ne vom indeparta de zona turistica a orasului, preturile vor fi mai acceptabile, dar oferta la fel de variata. Ceea ce aveam sa aflam insa mai tarziu era ca zona turistica ar fi venit si cu niste chelneri vorbitori de limba engleza la pachet sau macar, daca nu, meniuri in engleza. Am mancat, pana la urma, in cele 3 zile petrecute in Budapesta, eu kebab - pentru ce era singurul cuvant intraductibil in maghiara si, deci, singurul punct comun in discutiile cu ei, iar Mircea aratand cu degetul la pozele expuse, inca intrebandu-se, si in sfanta zi de azi, ce o fi mancat. In ultima zi insa ne-am rasfatat aici, unde am mancat cel mai bun strudel ever. Ca si preparate traditionale, am mancat un langos, mergand pe recomandarea asta si, ce-i drept, what I saw was exactly what I got. Bun, recomand. Altfel, mai e de mers o data pentru a incerca celebra lor bucatarie traditionala, insa de data asta cu siguranta cu un ghid de conversatie la noi, pentru a ne putea intelege cu localnicii.

Cat despre concertul lui Andre Rieu... experienta nu se povesteste, ci se simte, iar daca va place genul asta de muzica, va recomand macar o data sa luati parte la unul din concertele lui. Sala arenei Papp Laszlo era plina de oameni veniti din toate colturile lumii. Mare parte romani, multi chiar din Cluj, prieteni cu care ne-am intalnit acolo intamplator. Cat despre reactiile lui Mircea din timpul concertului... as mai da inca o data de 10 ori banii ca sa il vad atat de fericit.

Ce-am invatat din toata experienta asta si va dau si voua, mai departe?

Vizitati Budapesta macar o data, daca n-ati facut-o, e un oras deosebit, de care e posibil sa va indragostiti pe loc.

Cautati-va o cazare centrala, de unde sa va fie usor sa va deplasati pe jos catre principalele obiective turistice, marea lor majoritate sunt comasate in centrul orasului.

Luati-va cu voi un ghid de conversatie daca nu vorbiti maghiara sau, in cel mai bun caz, germana.

Folositi Forinti, mai degraba decat Euro si faceti asta utilizand un convertor valutar. Nu de alta, dar veti plati 2500 de Forinti pe o inghetata Haaegen Dasz si o sa ca inghititi in sec la gandul ca tocmai savurati o inghetata de 35 de lei.

Altfel... noi planuim sa ne intoarcem intr-o buna zi. Cu ghid, convertor, buzunarele pline si burtile goale. pentru o experienta turistico-culinara de neuitat.