Povestea mea

Povestea mea incepe intr-o vara, ca toate povestile frumoase. Iunie. 16. 1985. Dupa cateva ore bune de incapatanare sa cunosc lumea asta - de parca as fi stiut inca de pe atunci ce avea sa urmeze - am deschis ochii mari si am strigat, de bucurie sau de teama, nici acum nu reusesc sa imi dau bine seama. Am fost premianta inca de atunci, mama mereu amintea episodul asta ori de cate ori voia sa sublinieze ca m-am nascut o invingatoare. "Prima ta nota a fost 10. Cu felicitari." Aveam sa continui ambitia asta pentru inca multi ani de atunci incolo, crezand, cumva, ca asta e menirea mea si ca asta ma va duce departe. Orice ar fi insemnat acest "departe", pentru ai mei si pentru mine.

La doar cateva luni de la nastere, aveam sa traiesc primul moment de cotitura in scurta mea existenta. Pneumonie interstitiala. Cateva saptamani de spitalizare, medicamente aduse pe sub mana in spital, o semnatura pe proprie raspundere ca ma iau ai mei acasa. Am supravietuit, asa cum aveam sa o fac de atatea ori in viata care de abia incepea sa mi se deschida in fata.

Copilaria mi-a fost frumoasa, asa cum e mai pentru toti copiii de pe lumea asta. Frumusetea venea din simplitatea lucrurilor, din lipsa fricii, din bucuria cu care traiam fiecare zi. Pentru ca pe vremea aia, mamele revenau la munca dupa doar 3 luni, am crescut la cresa si, mai apoi, la buncii din partea mamei. La cresa am refuzat eu sa mai merg, pe motiv ca doamna Pepelea imi furase batista. La bunicii de la Campulung Moldovenesc era lumea mea, asa ca nu ma deranja cand ai mei ma lasau acolo peste vara, uneori si iarna. Aveam verisori, in aceeasi casa, asa ca am crescut frumos, impreuna cu ei, intocmai ca niste frati, chiar daca am fost singura la parinti.

A urmat perioada scolii, pe care o tin minte parc-ar fi fost ieri. Mi-a placut scoala mereu si nu pentru ca ai mei mi-au insuflat asta, ci pentru ca simteam cumva o chemare spre invatare si spre tot ce e nou. Ai mei nu m-au pus niciodata sa invat, o faceam singura si, cumva, firesc si din placere, fie ca era vorba de matematica, romana sau istorie. Clasele I-IV le-am urmat la o scoala de cartier, una dintre cele mai bune. Asta in paralel cu Scoala de Arta, pe care o incepusem de la 5 ani, la clasa de pian a doamnei Cosma. Dupa amiaza, dupa orele de clasa si sambata, dis de dimineata plecam de acasa, cu partiturile in ghizodan, catre Liceul de Arta, unde imi cautam o sala sa studiez, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca pian acasa. Nici acolo n-a fost cu musai, ci mi-am dorit eu, asa cum mi-am dorit in clasa a V-a sa urmez cursurile primei clase de bilingv-engleza de la Liceul Teoretic "Calistrat-Hogas" (devenit, acum cativa ani, Colegiu National), asa ca, la sfarsit de clasa a IV-a, m-am pus pe invatat pentru admitere. Tin minte si acum: romana, matematica si engleza. Admitere serioasa, pe care am trecut-o cu brio, chiar daca mama, biata, a simtit ca se prabuseste cerul pe ea cand m-a vazut iesind de la proba scrisa la matematica, dupa doar 1 ora de la intrarea in sala de examen.

Pe toata perioada scolii, am avut sansa sa fiu printre cei mai buni - colegi si profesori, alesi unul si unul, care m-au format si m-au ambitionat sa fiu mai mult, sa fac mai bine si sa urc mai sus. In clasa a VIII-a am decis sa continui la acelasi liceu si sa renunt la pian, pentru ca ma gandeam ca limbile straine vor fi mai de viitor. Am continuat, insa, sa studiez si sa exersez acasa, ori de cate ori aveam ocazia sa fac asta. Liceul a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea de pana acum. La momentul ala, cand imi spuneau ai mei sa imi traiesc cat mai frumos perioada aia, pentru ca alta mai frumoasa nu va mai fi, tanjeam la anii facultatii, fara ca nimeni sa ma intrebe unde ma duc si cat stau. Aveam sa aflu, ceva mai tarziu, ca facultatea venea cu o responsabilitate mai mare, cu griji mai multe si cu apasari de om mare.

La sfarsitul clasei a XI-a, am simtit, pentru prima oara, chemarea pentru jurnalism. Eram redactor-sef la revista scolii si scriam cu o pasiune mistuitoare. Scriam orice, oricat, oricum, ca si cum de asta ar fi depins viata mea de acolo incolo. Dupa Bac, aveam sa traiesc prima infrangere in lumea reala. Globul de sticla in care traisem pana atunci avea sa se sparga, zgomotos si aveam sa descopar fata mai putin frumoasa a vietii. O sa radeti, poate, dar pana in momentul ala, eu n-am simtit cu adevarat cum e viata. Da, am trait cateva dezamagiri in liceu, insa erau copilarii. In vara de dupa terminarea liceului, insa, aveam sa cunosc, pentru prima data, sentimentul de infrangere, sa dau piept cu realitatea in care urma sa ma arunc. Din toti colegii de clasa, doar eu si inca o colega am ales sa mergem la Iasi. Restul au ales Bucurestiul si, cativa, Clujul.

Am plecat catre Iasi, la admitere, cu mama, purtand strans, sub brat, un dosar cu toate actele de care aveam nevoie ca sa ajung acolo unde atat de mult visasem. Media - 9.73. Asteptari? Mari. Nici prin gand nu-mi trecea ca dupa atatia ani de scoala, timp in care imi fusesera recunoscute meritele si eram mai tot timpul laudata, aveam sa descopar ca erau altii mai buni, mai frumosi, mai pregatiti ca mine. Lumea reala avea sa ma invete prima lectie de viata: oricat ai crede tu ca esti de bun, exista intotdeauna altii, mai buni ca tine. Am intrat la facultate la taxa, a 20-a sub linie. Priveam, printre lacrimi, listele si nu-mi venea sa cred. Mi-am sters lacrimile, crezand ca tocmai din cauza asta nu vad bine. Imi priveam, pentru prima oara in viata, primul esec personal adevarat.

Dupa redistribuirile din toamna, in septembrie, aveam sa intru pe locurile bugetate si urma, la sfarsitul lui septembrie, sa plec de acasa, pentru a imi implini visul. Mi-am sters, cu dosul manecii, lacrimile din prag si am plecat, plina de sperante si ambitie, la Iasi. Aveam sa demonstrez si acolo, tuturor, ca ambitia si perseverenta pot ridica un om cazut. Dupa un prim an plin de incercari si provocari, dupa o vizita de cateva zile la Cluj, am decis sa ma transfer de la Iasi. Decizia nu a fost grea, drumul pana la Cluj, insa, a fost lung si destul de anevoios.

In vara dintre anul I si anul II, am batut drumul Iasi-Cluj de cateva ori bune. Plecam de la Iasi - loc bugetat, bursa si camin si veneam in Cluj, fara sa stiu ce urma sa ma astepte. In octombrie 2005, descalecam, carand, intr-o valiza, toata viata mea, la Cluj. Incepea o noua etapa din viata mea, departe de casa si de parinti, intr-o lume mare si, speram, mai buna decat cea pe care tocmai o lasasem in urma. Primul an in Cluj n-a fost usor deloc, insa am avut noroc de cativa oameni dragi alaturi, care au facut sa para totul mai de suportat. Au urmat examene de diferenta - nu putine si nu usoare, adaptare la o lume noua, traitul cu dor de casa si de parinti.

Urmatorii ani au fost frumosi, inconjurata de oameni minunati, prieteni pe care ii port in suflet si acum, chiar daca ne vedem rar si unii sunt plecati din tara. Anii facultatii in Cluj au insemnat Piezisa, cu tot farmecul ei, invatat si distrat. Am atatea amintiri dragi din anii aia!

Dar, pentru ca tot ce e frumos trece foarte repede, m-am trezit, inainte sa imi dau bine seama, in ultimul an de facultate. Cu doar cateva luni inainte de absolvire, intre redactarea licentei si ultimele zvacniri de distractie inainte de a lua viata in piept, am inceput sa imi caut de lucru. Pe timpul facultatii nu muncisem nicaieri, ai mei imi tot spuneau ca nu e nevoie si ca e bine sa te dedici unui singur lucru, pe care sa-l faci cat poti de bine, asa ca, in afara de stagiile de practica - obligatorii, de altfel, din timpul facultatii - nu stiam ce inseamna asta. Nu am dezamagit si le-am urmat sfatul de a ma dedica facultatii, asa ca nu a mirat pe nimeni faptul ca am absolvit sefa de promotie. Ce emotii, ce bucurie, ce asteptari aveam!

Pentru ca jurnalismul nu mai era ceea ce visasem eu - asta dupa un stagiu de practica in care am inteles ca in Romania, jurnalismul inseamna sa scrii nu ce vezi tu, ci ce vor ceilalti sa fi vazut - si alesesem sa urmez o specializare in PR si publicitate, am inceput sa aplic la diverse agentii de publicitate din Cluj. Nici prin cap nu-mi trecea ca mi se va oferi nebunuita sansa de a ma alatura uneia dintre cele mai mari agentii de publicitate din Transilvania, Vitrina Advertising. Cu un CV care nu transmitea decat dorinta si pasiune - nimic mai mult - am primit o sansa incredibila de a face ceea ce imi doream - publicitate - si nu alaturi de oricine, ci alaturi de cei mai buni.

Marti am fost la interviu, joi dimineata eram in fata firmei, pe Baritiu, gata sa pornesc cu ei in teambuilding-ul anual. De abia de luni urma sa incep sa lucrez efectiv. Ce iti poti dori mai mult, cand stii ca nu ai experienta deloc, ci doar o pasiune nebuna pentru domeniul asta? Anul pe care l-am petrecut alaturi de ei a fost o adevarata scoala, de publicitate si de viata. Am avut norocul sa cunosc oameni frumosi, alaturi de care am continuat sa merg prin viata, inca mult timp dupa ce am incheiat colaborarea cu cei de la Vitrina. Alaturi de ei am facut primii pasi concreti in lumea asta si alaturi de ei m-am indragostit inca si mai tare de lumea publicitatii. Eram omul potrivit, in locul cel mai potrivit. Momentul era, insa, cat se poate de nepotrivit. Septembrie 2008 avea sa anunte inceputul crizei financiare, la nivel mondial. Publicitatea avea sa devina un serviciu de lux, pe care doar cei mai puternici aveau sa si-l permita.

In viata mea, pana acum, de 2 lucruri m-am temut cel mai tare: sa nu ii dezamagesc pe altii si sa nu ma dezamagesc pe mine. In ultimele luni alaturi de ei, le faceam pe amandoua, aproape zilnic, asa ca am decis, dupa un an, sa plec. Nu voiam sa incurc si, sub nicio forma, nu voiam sa dezamagesc, mai mult decat, poate, o facusem deja. Mi se oferise sansa sa demonstrez si am facut-o, pana intr-un punct. Atat cat a depins de mine. Dincolo de momentul ala, insa, lucrurile incepeau sa se vada altfel. Am plecat cu increderea ca toata experienta castigata acolo si lectiile pretioase pe care le invatasem alaturi de ei vor fi doar inceputul unei frumoase povesti de dragoste intre mine si publicitate. Aveam sa inteleg, putin mai tarziu, ca dragostea trece prin stomac si, dupa un an de cautari - in mine si in jurul meu - aveam sa accept o noua provocare, departe de visul meu.

Incepeam, in august 2010, aventura mea alaturi de cei de la Orange. Ajunsa la ei cu gandul ca voi sta cateva luni, pana se intrezareste sansa de a ma intoarce in publicitate, am petrecut alaturi de ei 4 ani. Cu bune si cu rele, cu zambete si cu lacrimi, uneori, cu bucurii si cu tristeti, cu dorinta de a face mai mult si, uneori, cu dorinta de a renunta. Au fost 4 ani de scoala a vietii. In call center inveti sa asculti oamenii si sa ii intelegi, inveti sa ai rabdare, cu tine si cu ceilalti, inveti sa lupti pentru fiecare lucru marunt din viata ta, inveti disciplina si inveti ce inseamna sa o iei mereu de la capat, cu dorinta sa faci mai mult si sa fii mai bun. Ceea ce m-a invatat cel mai mult experienta asta a fost - o sa va mirati, poate - cele 3 luni de cand nu mai sunt alaturi de ei. Asa e in viata, unele lectii le inveti doar dupa ce alegi sa te rupi si sa privesti totul dinafara, ca un strain.

Am plecat, cu gandurile amestecate si acum, uneori, ma intreb de ce am ales sa fac pasul asta. Imi aduc aminte ca la un moment dat nu mai eram ok eu cu mine acolo, insa imi aduc aminte acum, tot mai des, si de momentele in care imi era bine. Am avut acolo sansa de a face diferenta si de a creste. Am simtit la un moment dat ca e momentul sa imi intind aripile si sa zbor... Si am patit intocmai ca Icar - cu aripi faurite din pene si ceara, m-am apropiat prea mult de soare si am picat.

Supravietuiesc si, mai mult decat atat, am invatat niste lectii pretioase, care ma vor ajuta sa imi fauresc niste aripi cu care chiar sa pot zbura. Nu stiu inca inspre ce destinatie, insa cu siguranta drumul meu nu se opreste aici.

Daca mi-as fi dorit altceva? Da, mi-as fi dorit sa am mai putine asteptari de la mine si de la cei din jurul meu, mi-as fi dorit sa stiu ca in viata nu e totul sa inveti bine si sa ai peretii plini de diplome, ci, mai degraba, sa stii sa faci ceva concret, mi-as fi dorit sa stiu ca sunt altii mult mai buni, destepti si mai frumosi ca mine, mi-as fi dorit sa am mai multa rabdare - o, tin minte cum imi spunea mama ori de cate ori era vorba de rabdare - "mama, tu esti ca omul ala care se roaga la Dumnezeu: da-mi, Doamne, rabdare. Dar da-mi-o ACUM." Mi-as fi dorit sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult, mi-as fi dorit sa fiu mai matura in gandire si in alegerile din viata mea, mi-as fi dorit sa am mai mult curaj si mai putina teama, mi-as fi dorit sa invat sa apreciez lucrurile si oamenii din viata mea atunci cand ii am si nu imediat dupa ce i-am pierdut.

Nu e timpul pierdut. Povestea mea e inca la inceput si stiu ca va veni timpul cand voi avea sansa sa fac lucrurile altfel. Ma bucur ca am ajuns aici, ca am trait atat de multe experiente, ca am cazut si m-am ridicat, ca am plans si m-am bucurat, ca am langa mine oameni frumosi, care ma insotesc mereu, ca am invatat atatea lectii, ca am tras atatea linii si ca am adunat atatea inceputuri si sfarsituri.

Povestea mea merge, sigur, mai departe.