Eu ies la vot

Pentru mine, politica e un domeniu atât de murdar și de dezgustător, încât încerc, pe cât posibil, să mă țin departe. Nu fac politică, nu discut politică, dar aud și ascult și, într-o mai mică sau mai mare măsură, mă interesează, pentru că e vorba și de noi, în toată povestea asta.

România de astăzi și din ultimii 20 și ceva de ani, a fost țara nimănui. A fost, uneori, țara lui Andrei și a Roșiei Montana, țara lui Hagi și acum țara Simonei, însă dincolo de episoadele astea de patriotism, România a fost țara pe care mulți au lăsat-o în urmă, dezamăgiți, doar pentru a avea la ce să se întoarcă, în vacanțe sau de sărbători. Aud, odată la 4/5 ani, același lucru: "Nu ies la vot, pentru ce? Toți sunt o apă și-un pământ. Nici n-are sens să mă deranjez." Nu, eu nu o să vin să vă povestesc cum niște oameni au murit la Revoluție pentru ca noi să putem vota, n-o să vă spun că e de datoria noastră să facem asta, n-o să vă îndemn să ieșiți la vot, doar pentru că ăsta, în lungul șir de lucruri pe care trebuie să le faceți, e doar unul dintre ele.

Nu știu voi ce veți face, însă eu știu sigur că ies la vot. Cred cu tărie că, decât să ne facem grupuri pe Facebook în care, declarativ, să emigrăm din România dacă iese Ponta președinte, mai bine ne mobilizăm în încercarea de a face ceva concret pentru țara asta. Dezamăgiți sau nu, ar trebui să ieșim, cu toții, la vot. Scârbiți de lumea în care trăim așa cum ne dictează alții, apăsați de griji și nevoi, putem să facem măcar atâta pentru noi.

Eu ies la vot, pentru că, și dacă voi alege vreodată să plec din România, vreau să știu că voi avea motive să mă întorc. Ies la vot, pentru că nu vreau ca alții să-mi decidă soarta. Ies la vot, pentru că ăsta e momentul în care putem, fiecare dintre noi, să facem ceva concret pentru țara asta. Ies la vot, pentru că vreau să cred că încă există șansa de a trăi cu deminitate în țara asta.

Vom vota, poate, mulți dintre noi, răul cel mai mic. E deja o tradiție a democrației românești, votul ăsta negativ. N-am fost în stare până acum, în toții anii ăștia, să dăm un candidat pe care să-l votăm din convingere și nu prin eliminarea celorlalte opțiuni. Chiar și așa, vreau să cred că tot e mai bine să ieșim la vot și să votăm împotrivă, decât să nu ieșim deloc.

A nu ieși la vot acum e ca și cum ți-ai abandona părinții bolnavi și neputincioși, doar pentru că ți-e greu să îi îngrijești, pentru că ești scârbit de ei și pentru că știi că oricum, într-o bună zi, tot se vor prăpădi. Bună sau rea, țara asta e, încă, a noastră. Să n-o lăsăm bolnavă și oloagă, pe un pat șubred de azil. Să o ținem acasă și să-i mângâiem obrajii obosiți, poate se pune pe picioare.

sursa foto

Povestea mea

Povestea mea incepe intr-o vara, ca toate povestile frumoase. Iunie. 16. 1985. Dupa cateva ore bune de incapatanare sa cunosc lumea asta - de parca as fi stiut inca de pe atunci ce avea sa urmeze - am deschis ochii mari si am strigat, de bucurie sau de teama, nici acum nu reusesc sa imi dau bine seama. Am fost premianta inca de atunci, mama mereu amintea episodul asta ori de cate ori voia sa sublinieze ca m-am nascut o invingatoare. "Prima ta nota a fost 10. Cu felicitari." Aveam sa continui ambitia asta pentru inca multi ani de atunci incolo, crezand, cumva, ca asta e menirea mea si ca asta ma va duce departe. Orice ar fi insemnat acest "departe", pentru ai mei si pentru mine.

La doar cateva luni de la nastere, aveam sa traiesc primul moment de cotitura in scurta mea existenta. Pneumonie interstitiala. Cateva saptamani de spitalizare, medicamente aduse pe sub mana in spital, o semnatura pe proprie raspundere ca ma iau ai mei acasa. Am supravietuit, asa cum aveam sa o fac de atatea ori in viata care de abia incepea sa mi se deschida in fata.

Copilaria mi-a fost frumoasa, asa cum e mai pentru toti copiii de pe lumea asta. Frumusetea venea din simplitatea lucrurilor, din lipsa fricii, din bucuria cu care traiam fiecare zi. Pentru ca pe vremea aia, mamele revenau la munca dupa doar 3 luni, am crescut la cresa si, mai apoi, la buncii din partea mamei. La cresa am refuzat eu sa mai merg, pe motiv ca doamna Pepelea imi furase batista. La bunicii de la Campulung Moldovenesc era lumea mea, asa ca nu ma deranja cand ai mei ma lasau acolo peste vara, uneori si iarna. Aveam verisori, in aceeasi casa, asa ca am crescut frumos, impreuna cu ei, intocmai ca niste frati, chiar daca am fost singura la parinti.

A urmat perioada scolii, pe care o tin minte parc-ar fi fost ieri. Mi-a placut scoala mereu si nu pentru ca ai mei mi-au insuflat asta, ci pentru ca simteam cumva o chemare spre invatare si spre tot ce e nou. Ai mei nu m-au pus niciodata sa invat, o faceam singura si, cumva, firesc si din placere, fie ca era vorba de matematica, romana sau istorie. Clasele I-IV le-am urmat la o scoala de cartier, una dintre cele mai bune. Asta in paralel cu Scoala de Arta, pe care o incepusem de la 5 ani, la clasa de pian a doamnei Cosma. Dupa amiaza, dupa orele de clasa si sambata, dis de dimineata plecam de acasa, cu partiturile in ghizodan, catre Liceul de Arta, unde imi cautam o sala sa studiez, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca pian acasa. Nici acolo n-a fost cu musai, ci mi-am dorit eu, asa cum mi-am dorit in clasa a V-a sa urmez cursurile primei clase de bilingv-engleza de la Liceul Teoretic "Calistrat-Hogas" (devenit, acum cativa ani, Colegiu National), asa ca, la sfarsit de clasa a IV-a, m-am pus pe invatat pentru admitere. Tin minte si acum: romana, matematica si engleza. Admitere serioasa, pe care am trecut-o cu brio, chiar daca mama, biata, a simtit ca se prabuseste cerul pe ea cand m-a vazut iesind de la proba scrisa la matematica, dupa doar 1 ora de la intrarea in sala de examen.

Pe toata perioada scolii, am avut sansa sa fiu printre cei mai buni - colegi si profesori, alesi unul si unul, care m-au format si m-au ambitionat sa fiu mai mult, sa fac mai bine si sa urc mai sus. In clasa a VIII-a am decis sa continui la acelasi liceu si sa renunt la pian, pentru ca ma gandeam ca limbile straine vor fi mai de viitor. Am continuat, insa, sa studiez si sa exersez acasa, ori de cate ori aveam ocazia sa fac asta. Liceul a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea de pana acum. La momentul ala, cand imi spuneau ai mei sa imi traiesc cat mai frumos perioada aia, pentru ca alta mai frumoasa nu va mai fi, tanjeam la anii facultatii, fara ca nimeni sa ma intrebe unde ma duc si cat stau. Aveam sa aflu, ceva mai tarziu, ca facultatea venea cu o responsabilitate mai mare, cu griji mai multe si cu apasari de om mare.

La sfarsitul clasei a XI-a, am simtit, pentru prima oara, chemarea pentru jurnalism. Eram redactor-sef la revista scolii si scriam cu o pasiune mistuitoare. Scriam orice, oricat, oricum, ca si cum de asta ar fi depins viata mea de acolo incolo. Dupa Bac, aveam sa traiesc prima infrangere in lumea reala. Globul de sticla in care traisem pana atunci avea sa se sparga, zgomotos si aveam sa descopar fata mai putin frumoasa a vietii. O sa radeti, poate, dar pana in momentul ala, eu n-am simtit cu adevarat cum e viata. Da, am trait cateva dezamagiri in liceu, insa erau copilarii. In vara de dupa terminarea liceului, insa, aveam sa cunosc, pentru prima data, sentimentul de infrangere, sa dau piept cu realitatea in care urma sa ma arunc. Din toti colegii de clasa, doar eu si inca o colega am ales sa mergem la Iasi. Restul au ales Bucurestiul si, cativa, Clujul.

Am plecat catre Iasi, la admitere, cu mama, purtand strans, sub brat, un dosar cu toate actele de care aveam nevoie ca sa ajung acolo unde atat de mult visasem. Media - 9.73. Asteptari? Mari. Nici prin gand nu-mi trecea ca dupa atatia ani de scoala, timp in care imi fusesera recunoscute meritele si eram mai tot timpul laudata, aveam sa descopar ca erau altii mai buni, mai frumosi, mai pregatiti ca mine. Lumea reala avea sa ma invete prima lectie de viata: oricat ai crede tu ca esti de bun, exista intotdeauna altii, mai buni ca tine. Am intrat la facultate la taxa, a 20-a sub linie. Priveam, printre lacrimi, listele si nu-mi venea sa cred. Mi-am sters lacrimile, crezand ca tocmai din cauza asta nu vad bine. Imi priveam, pentru prima oara in viata, primul esec personal adevarat.

Dupa redistribuirile din toamna, in septembrie, aveam sa intru pe locurile bugetate si urma, la sfarsitul lui septembrie, sa plec de acasa, pentru a imi implini visul. Mi-am sters, cu dosul manecii, lacrimile din prag si am plecat, plina de sperante si ambitie, la Iasi. Aveam sa demonstrez si acolo, tuturor, ca ambitia si perseverenta pot ridica un om cazut. Dupa un prim an plin de incercari si provocari, dupa o vizita de cateva zile la Cluj, am decis sa ma transfer de la Iasi. Decizia nu a fost grea, drumul pana la Cluj, insa, a fost lung si destul de anevoios.

In vara dintre anul I si anul II, am batut drumul Iasi-Cluj de cateva ori bune. Plecam de la Iasi - loc bugetat, bursa si camin si veneam in Cluj, fara sa stiu ce urma sa ma astepte. In octombrie 2005, descalecam, carand, intr-o valiza, toata viata mea, la Cluj. Incepea o noua etapa din viata mea, departe de casa si de parinti, intr-o lume mare si, speram, mai buna decat cea pe care tocmai o lasasem in urma. Primul an in Cluj n-a fost usor deloc, insa am avut noroc de cativa oameni dragi alaturi, care au facut sa para totul mai de suportat. Au urmat examene de diferenta - nu putine si nu usoare, adaptare la o lume noua, traitul cu dor de casa si de parinti.

Urmatorii ani au fost frumosi, inconjurata de oameni minunati, prieteni pe care ii port in suflet si acum, chiar daca ne vedem rar si unii sunt plecati din tara. Anii facultatii in Cluj au insemnat Piezisa, cu tot farmecul ei, invatat si distrat. Am atatea amintiri dragi din anii aia!

Dar, pentru ca tot ce e frumos trece foarte repede, m-am trezit, inainte sa imi dau bine seama, in ultimul an de facultate. Cu doar cateva luni inainte de absolvire, intre redactarea licentei si ultimele zvacniri de distractie inainte de a lua viata in piept, am inceput sa imi caut de lucru. Pe timpul facultatii nu muncisem nicaieri, ai mei imi tot spuneau ca nu e nevoie si ca e bine sa te dedici unui singur lucru, pe care sa-l faci cat poti de bine, asa ca, in afara de stagiile de practica - obligatorii, de altfel, din timpul facultatii - nu stiam ce inseamna asta. Nu am dezamagit si le-am urmat sfatul de a ma dedica facultatii, asa ca nu a mirat pe nimeni faptul ca am absolvit sefa de promotie. Ce emotii, ce bucurie, ce asteptari aveam!

Pentru ca jurnalismul nu mai era ceea ce visasem eu - asta dupa un stagiu de practica in care am inteles ca in Romania, jurnalismul inseamna sa scrii nu ce vezi tu, ci ce vor ceilalti sa fi vazut - si alesesem sa urmez o specializare in PR si publicitate, am inceput sa aplic la diverse agentii de publicitate din Cluj. Nici prin cap nu-mi trecea ca mi se va oferi nebunuita sansa de a ma alatura uneia dintre cele mai mari agentii de publicitate din Transilvania, Vitrina Advertising. Cu un CV care nu transmitea decat dorinta si pasiune - nimic mai mult - am primit o sansa incredibila de a face ceea ce imi doream - publicitate - si nu alaturi de oricine, ci alaturi de cei mai buni.

Marti am fost la interviu, joi dimineata eram in fata firmei, pe Baritiu, gata sa pornesc cu ei in teambuilding-ul anual. De abia de luni urma sa incep sa lucrez efectiv. Ce iti poti dori mai mult, cand stii ca nu ai experienta deloc, ci doar o pasiune nebuna pentru domeniul asta? Anul pe care l-am petrecut alaturi de ei a fost o adevarata scoala, de publicitate si de viata. Am avut norocul sa cunosc oameni frumosi, alaturi de care am continuat sa merg prin viata, inca mult timp dupa ce am incheiat colaborarea cu cei de la Vitrina. Alaturi de ei am facut primii pasi concreti in lumea asta si alaturi de ei m-am indragostit inca si mai tare de lumea publicitatii. Eram omul potrivit, in locul cel mai potrivit. Momentul era, insa, cat se poate de nepotrivit. Septembrie 2008 avea sa anunte inceputul crizei financiare, la nivel mondial. Publicitatea avea sa devina un serviciu de lux, pe care doar cei mai puternici aveau sa si-l permita.

In viata mea, pana acum, de 2 lucruri m-am temut cel mai tare: sa nu ii dezamagesc pe altii si sa nu ma dezamagesc pe mine. In ultimele luni alaturi de ei, le faceam pe amandoua, aproape zilnic, asa ca am decis, dupa un an, sa plec. Nu voiam sa incurc si, sub nicio forma, nu voiam sa dezamagesc, mai mult decat, poate, o facusem deja. Mi se oferise sansa sa demonstrez si am facut-o, pana intr-un punct. Atat cat a depins de mine. Dincolo de momentul ala, insa, lucrurile incepeau sa se vada altfel. Am plecat cu increderea ca toata experienta castigata acolo si lectiile pretioase pe care le invatasem alaturi de ei vor fi doar inceputul unei frumoase povesti de dragoste intre mine si publicitate. Aveam sa inteleg, putin mai tarziu, ca dragostea trece prin stomac si, dupa un an de cautari - in mine si in jurul meu - aveam sa accept o noua provocare, departe de visul meu.

Incepeam, in august 2010, aventura mea alaturi de cei de la Orange. Ajunsa la ei cu gandul ca voi sta cateva luni, pana se intrezareste sansa de a ma intoarce in publicitate, am petrecut alaturi de ei 4 ani. Cu bune si cu rele, cu zambete si cu lacrimi, uneori, cu bucurii si cu tristeti, cu dorinta de a face mai mult si, uneori, cu dorinta de a renunta. Au fost 4 ani de scoala a vietii. In call center inveti sa asculti oamenii si sa ii intelegi, inveti sa ai rabdare, cu tine si cu ceilalti, inveti sa lupti pentru fiecare lucru marunt din viata ta, inveti disciplina si inveti ce inseamna sa o iei mereu de la capat, cu dorinta sa faci mai mult si sa fii mai bun. Ceea ce m-a invatat cel mai mult experienta asta a fost - o sa va mirati, poate - cele 3 luni de cand nu mai sunt alaturi de ei. Asa e in viata, unele lectii le inveti doar dupa ce alegi sa te rupi si sa privesti totul dinafara, ca un strain.

Am plecat, cu gandurile amestecate si acum, uneori, ma intreb de ce am ales sa fac pasul asta. Imi aduc aminte ca la un moment dat nu mai eram ok eu cu mine acolo, insa imi aduc aminte acum, tot mai des, si de momentele in care imi era bine. Am avut acolo sansa de a face diferenta si de a creste. Am simtit la un moment dat ca e momentul sa imi intind aripile si sa zbor... Si am patit intocmai ca Icar - cu aripi faurite din pene si ceara, m-am apropiat prea mult de soare si am picat.

Supravietuiesc si, mai mult decat atat, am invatat niste lectii pretioase, care ma vor ajuta sa imi fauresc niste aripi cu care chiar sa pot zbura. Nu stiu inca inspre ce destinatie, insa cu siguranta drumul meu nu se opreste aici.

Daca mi-as fi dorit altceva? Da, mi-as fi dorit sa am mai putine asteptari de la mine si de la cei din jurul meu, mi-as fi dorit sa stiu ca in viata nu e totul sa inveti bine si sa ai peretii plini de diplome, ci, mai degraba, sa stii sa faci ceva concret, mi-as fi dorit sa stiu ca sunt altii mult mai buni, destepti si mai frumosi ca mine, mi-as fi dorit sa am mai multa rabdare - o, tin minte cum imi spunea mama ori de cate ori era vorba de rabdare - "mama, tu esti ca omul ala care se roaga la Dumnezeu: da-mi, Doamne, rabdare. Dar da-mi-o ACUM." Mi-as fi dorit sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult, mi-as fi dorit sa fiu mai matura in gandire si in alegerile din viata mea, mi-as fi dorit sa am mai mult curaj si mai putina teama, mi-as fi dorit sa invat sa apreciez lucrurile si oamenii din viata mea atunci cand ii am si nu imediat dupa ce i-am pierdut.

Nu e timpul pierdut. Povestea mea e inca la inceput si stiu ca va veni timpul cand voi avea sansa sa fac lucrurile altfel. Ma bucur ca am ajuns aici, ca am trait atat de multe experiente, ca am cazut si m-am ridicat, ca am plans si m-am bucurat, ca am langa mine oameni frumosi, care ma insotesc mereu, ca am invatat atatea lectii, ca am tras atatea linii si ca am adunat atatea inceputuri si sfarsituri.

Povestea mea merge, sigur, mai departe.

Matz, matz, matz

Asta vad in fiecare dimineata, cand ma trezesc, in fata ochilor. Vina e a mea, clar, ca doar cine ma pune dis-de-dimineata sa dau cu scroll-ul pe perete, in cautare de senzational? Senzational imi trebuie, senzational primesc. A fost in vreme in care tot ce vedeam pe Facebook erau poze cu picioare. Incaltate, descaltate, cocotate, agatate, inciorapate, imblanite, pe nisip sau in iarba, in tenisi sau in Louboutin. Si e bine ca asta a trecut, suntem in siguranta. Noroc cu iarna, ca picioarele n-arata nicicum in cizme, asa ca, pentru moment, we're safe.

Acum o traiesc pe asta cu matzele. Sunt inconjurata de matze. Matzele sunt peste tot! Toata lumea are matza, toata lumea pune poze cu matza, toata lumea da like la pozele cu matze, toata lumea iubeste matzele, toata lumea isi doreste matza, toata lumea matz, matz, matz. Nu-i rau, sa nu ma intelegeti gresit, doar ca am senzatia ca traim intr-o lume mai degraba a lor, decat a noastra. Mi-am deschis Facebook-ul azi de dimineata sa va vad, sa vad ce ati mai facut si pe unde mai umblati, ce locuri ati mai vazut si cu cine v-ati mai intalnit. Si tot ce vad e matz, matz, matz! Ma simt prost, sincer, numai eu n-am poze cu matz. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta.

Careva... un matz de imprumutat? Ma fac de mandra minune, chiar sa n-am eu nicio poza cu matz... Daca dau like la pozele voastre, pana una-alta, se pune?

sursa foto

Doar o perioada...

Viata mea de pana acum a fost un carusel, care m-a purtat cand jos, cand sus, care m-a intors - nu de putine ori - cu capul in jos, doar ca sa ma readuca apoi cu picioarele pe pamant, care m-a smucit uneori si care m-a coborat de la intaltimi ametitoare. Mi-a fost rau si mi-a fost bine, am avut vantul in par si soarele pe chip, am avut stomacul cat un pumn si senzatia ca mi se deruleaza totul in fata ochilor si ca e gata. Am ras si am plans, de necaz si de bucurie, de dor si uneori degeaba, am iubit si poate am fost iubita, desi nu-s un om usor de iubit, am indraznit, dar de cele mai multe ori m-am conformat. Am adormit gandidu-ma la cei ce nu mai sunt si m-am trezit cu gandul la cei ce inca mai sunt. Am sperat si m-am asteptat, doar ca sa invat sa nu mai fac asta. Am vorbit mai mult decat am ascultat, am judecat mai mult decat am acceptat, am spus mai mult decat am facut.

Daca am invatat ceva, insa, pana acum, e ca, indiferent ca ne e bine sau rau, indiferent daca suntem singuri sau cu cineva, daca avem un job sau nu, daca avem bani sau nu, daca avem prieteni sau nu, daca inca mai avem parintii langa noi sau nu, daca credem in noi sau nu, daca suntem frumosi sau urati, daca suntem buni sau rai, daca mai credem in ceva sau nu, daca mai avem pentru ce ne trezi dimineata sau nu, daca am obosit sau nu... E DOAR O PERIOADA...

Indiferent ca va e bine sau va e rau, e doar o perioada, asa ca tineti-va bine de manerul caruselului si lasati-va purtati de viata. Daca sunteti sus, o sa fiti si jos, ca sa reveniti cu picioarele pe pamant, iar daca sunteti jos, atat de jos incat nu mai vedeti albastrul de deasupra voastra, caruselul o sa va duca iar sus, sa atingeti cerul si sa puteti numara stelele de aproape. Asta-i tot farmecul. Tineti-va bine si indrazniti sa infruntati orice va scoate in cale caruselul asta, caci despre asta e vorba.

E doar o perioada...

Declaratie de dragoste. Dimineata devreme

Diminetile sunt grele pentru noi, toti, stiu sigur asta, oricat de increzator ar suna unii dintre voi, care, declarativ, cel putin, sunt "morning people". Si eu obisnuiam sa sustin asta, pana mi-am dat seama ca "morning people" nu inseamna sa te tarasti in fiecare dimineata, sa iti pui ceasul pe snooze inca juma' de ceas si sa nu poti lega 2 cuvinte ca oamenii, pana nu iti savurezi cafeaua.

Diminetile de toamna, pentru mine, sunt si mai grele. Dimineata e inca intuneric si frig, nicio raza de soare nu patrunde prin draperiile trase si, in diminetile in care chiar n-ar trebui sa te trezesti, ploua mocaneste si apasat. In zile din astea, urasc tot ce suna, zornaie, face zgomot si ma trezeste. Telefonul suna in fiecare dimineata, la 7 fix. Orbecaiesc dupa el, prin pat, in incercarea disprata de a-l opri si-l pun pe snooze... de cel putin 4-5 ori pana ma decid ca-i momentul sa fac ochi. Ajung, teleghidata, in bucatarie si, printre pleoape, aprind aragazul. Deschid dulapul - din nou dandu-mi cu usa in cap, oare a cata oara de cand stam aici? - sa iau cutia cu cafea. Jumate o pun pe langa si ma trezesc instant la gandul ca tre' sa strang dupa mine... Iar. Las cafeaua pe foc si ma asez in fata calculatorului, pentru un morning update.

Dupa 2 like-uri si un share, cafeaua bolboroseste, pe foc. Mi-o torn toata intr-o cana maaare, pe jumatate plina cu lapte. Imi incalzesc mainile cu cana fierbinte si ma gandesc la ziua ce va urma. Un sfert de ceasca o savurez in tihna, iar restul aproape ca il dau peste cap, intocmai ca pe un shot, la inceputul unei nopti de pomina. Asta-i momentul meu preferat din zi si motivul pentru care ma trezesc mereu cu cel putin 2 ore inainte de a ajunge undeva. E farama mea de vis cu ochii deschisi.

Si oricat ar ploua, si oricat ar fi de frig, cafeaua asta de dimineata imi tine de cald si de urat pentru intreaga zi. E fierbinte, amara, aromata, imi da curaj si imi deschide larg ochii. Cafeaua mea din fiecare dimineata! <3

sursa foto

Un training de buying

Am fost azi la Sweet Days in Iulius Mall. Editia a doua. Prima s-a desfasurat anul trecut, la inceput de decembrie, la Muzeul de Arta si am salutat initiativa, la fel cum o fac si acum.

Am asistat, din pacate, la o scena cel putin bizara, in care 2 tineri au solicitat o bucata de ciocolata de casa, au fost intrebati daca e ok, li s-a cantarit, impachetat, apoi li s-a solicitat sa plateasca. Bucata de ciocolata - 350 gr. Pret/100 gr - 6 lei. Pret total - 21 de lei. "E... prea mult, zice tipa. Nu avem atatia bani...". Vanzatorul, zambind si fara sa-si dea ochii peste cap, despacheteaza bucata taiata si ii intreaba, politicos: "De cat sa fie, atunci?". Cei 2 tineri schimba cateva priviri si se decid: "Nu mai luam, multumim, dar e prea scump."

Mi se intampla frecvent sa asist la scene din astea, in care, la raionul de masline din Auchan, un cumparator cere 50 de grame de masline si cand vanzatoarea ii "umple" punga cu 3 masline sa isi dea ochii peste cap, nemultumit de puterea lui de aproximare. E ok sa ceri 50 de grame. Daca cumperi mac sau susan. E ok sa ceri 50 de grame si la raionul de masline, dar e bine sa nu iti dai ochii peste cap cand vezi ce inseamna asta si in niciun caz sa te isterizezi la vanzatoare, ca ea n-are nicio vina.

Si v-as mai povesti din astea, dar n-are sens, ca le traiti si voi, zi de zi. Nu asta e ideea.

Ar fi frumos sa invatam, dincolo de numeroasele training-uri de vanzare, cum sa fim si buni cumparatori, ce inseamna sa pretuim munca altora si cum abordam astfel de situatii ca sa nu ne punem nici pe noi, nici pe altii, in ipostaze nefericite, ca cea de azi.

Altfel... sa fim sanatosi cu totii, in lumea asta mare si nebuna in care ne invartim...

Cel mai mare secret al meu

M-am tot gandit daca sa va spun sau nu, pentru ca e posibil ca aceasta dezvaluire sa imi compromita imaginea pentru totdeauna. Dar, pana la urma, ce mai conteaza? Am decis sa gandesc liber, asa ca iata-ma, in deplina-mi libertate, marturisind in fata natiunii care e cel mai ascuns secret al existentei mele.

Ca sa va faceti o idee... e vorba despre un lucru pe care doar cei mai apropiati si dragi oameni mie il stiu, poate ca nici nu toti dintre ei. E o parte ascunsa a vietii mele, pe care nu o dezvalui decat celor meniti sa ma insoteasca pe drumul vietii ceva vreme. E o poveste personala si, poate, totusi, a multora dintre cei care ma citesc, dar nemarturisita.

Nu, nu o sa va spun ca am un prieten imaginar - am depasit perioada aia din viata, in care imparteam banca la scoala cu Oana, Andreea si prietena noastra imaginara, Tamasa. Nu o sa va povestesc nici despre cine-stie-ce isprava pe care am facut-o, e chiar mai delicat decat atata - o sa va marturisesc cel mai ascuns secret al meu. Soc si groaza si, bineinteles, exclusivitate! E putin trecut de ora 5, insa subiectul s-ar putea prea bine inscrie in formatul stirilor pe care stiu ca le evitati cu totii, asta daca nu cumva sunteti inca la birou, rugandu-va de toti sfintii sa treaca mai repede jumatatea de ora pe care o aveti de petrecut in fata calculatorului.

Va fierb, e tipic pentru asemenea dezvaluiri, ce v-asteptati? Dar asteptarea va merita, va asigur.

Totul a inceput cand aveam doar cativa ani, eram inca copil la mama acasa. Pe vremea aia, totul parea normal. Nimic neobisnuit, ci doar faptul ca am schimbat cativa pana sa gasesc exact ceea ce cautam. Odata identificat, a ramas acolo pana in momentul in care am plecat de acasa. In timpul facultatii, am ezitat sa fac asta, pentru ca stiam ca lumea ma va privi altfel din momentul ala, asa ca m-am abtinut cat am putut. In rastimpuri, in functie de oamenii din viata mea si locurile unde am stat, s-a intamplat sau nu, insa old habits die hard, asa ca, iata-ma, la aproape 30 de ani facand acelasi lucru, fara pic de remuscare.

Ok,ok... Nu va mai fierb. E vorba despre Tepes. De-a lungul timpului a mai existat Pantera Roz, si Fram si Mela. Tepes e cainele meu de plus, pe care l-am primit cadou de la Mircea. Mai e si Snowy, dar el a fost doar un capriciu si nu s-a prea incadrat in peisaj, asa ca acum sta sprijinit de geam, cu nasul lui portocaliu si ne asteapta acasa, in fiecare zi. Cu Tepes aka Catze e cu totul altceva. E cainele de plus fara care nu ma culc, oricat de ciudat ar suna asta. Cand mergem pe undeva il las acasa, desi sufletul imi spune sa il iau si pe el. N-am trecut inca peste frica de respingere a celorlalti atunci cand l-ar vedea, cuminte, prins cu centura, pe bancheta din spate. Si nici peste imaginea cu mine, taraind troller-ul si, deasupra lui, pe Tepes, in toata splendoarea lui.

Si acum stiti!. Asta e! Cel mai mare secret al meu. Nu va intreb pe voi ce pitici aveti pe creier, ca stiu sigur ca aveti. Va recomand doar sa traiti cu ei, bine mersi, fara sa vi se para ciudat. Ati fi surprinsi sa auziti povesti din astea spuse si de alti prieteni de-ai vostri, va asigur.

sursa foto

Cele mai folosite cuvinte de catre femei

Cele mai folosite cuvinte de catre femei sunt, de fapt, 2. Sunt acele cuvinte pe care orice barbat, cand le aude, se ia de cap si ii vine sa se duca pe lume. Aceste 2 cuvinte sumarizeaza toata viata si experienta acumulate, in asa fel incat barbatul de langa ele sa stie exact cum stau lucrurile. Aceste 2 cuvinte marcheaza orice discutie contradictorie intre un barbat si o femeie si au rolul de a duce lucrurile muuuult mai departe decat ar fi cazul. Aceste 2 cuvinte sunt armele cu care femeile ataca pe neasteptate, cand ti-e lumea mai draga si care, odata auzite, iti zgarie cortexul, pentru a nu-stiu-cata oara.

Cuvintele astea 2 sunt marul discordiei in orice casa si motivul pentru care barbatii de langa noi o iau, uneori, pe cai gresite. Si cred ca, daca s-ar putea, barbatii ar sterge din dictionarele comunicarii feminine aceste 2 cuvinte, care atarna ca o grea povara pe umerii tuturor reprezentantilor sexului puternic. Cuvintele astea 2 sunt in stare sa scoata din sarite si cel mai calm barbat de pe fata pamantului si sa il transforme intr-o bestie. 

Ati observat, vreodata, cum se transfigureaza barbatii cand femeile de langa ei, nemaiavand argumente in discutiile cu ei, scot armele fatale si ataca? "Intotdeauna faci asa. Eu niciodata nu ma pot baza pe tine. Tu intotdeauna te gandesti numai la tine. Tu niciodata nu tii cont de ce spun eu. Intotdeauna trebuie sa ma rog de tine. Tu niciodata nu ma ajuti" si lista poate continua. Brusc, toata viata de cuplu se transforma in cel mai urat cosmar, in care INTOTDEAUNA si NICIODATA sunt capcaunii cei mai de temut. Oricat ar fi discutiile de aprinse si subiectele de arzatoare, lucrurile nu degenereaza niciodata ca atunci cand barbatii de langa noi ne aud, cu vocea smiorcaita, rostind maleficele cuvinte.

Asa ca... de ce sa nu recunoastem? Fiecare avem armele noastre cu care ne aparam sau atacam, dupa caz, insa un lucru-i sigur: asta cu "intotdeauna" si "niciodata" le intrece pe toate. De-acolo incolo, lupta e deja nedreapta si pe jumatate pierduta. Pentru noi, femeile, "intotdeauna" si "niciodata" sunt lovitura la ficat pe care o dam cand obosim noi, doar asa, ca sa nu pierdem. Urat din partea noastra. Urat!

Ce patesti cand faci afaceri in familie

A trecut deja o saptamana de la ultima postare pe blog. Stiu ca mi-ati simtit lipsa si uneori v-a fost greu sa incepeti ziua fara sa ma cititi si ca n-ati putut dormi noaptea fara sa aveti vreo veste din partea mea. Imi pare sincer rau ca v-am stricat toata saptamana asta, dar promit sa ma revansez cumva.
Motivul pentru care n-am scris e ca nu prea am avut pe ce. Relatia deschisa pe care o aveam cu laptop-ul meu s-a terminat dupa ce am deconspirat toata povestea public, iar laptop-ul lui Mircea... ei bine, e al lui Mircea.

Serile trecute ma rugam de el sa ma lase pe mine la calculator. Vedeam in ochii lui ca ar avea si el de lucru si ca nu prea e ok situatia asta in care suntem deja de ceva vreme. In incercarea de a-l convinge sa ma lase sa-mi exprim intreaga creativitate care ma loveste in cele mai nepotrivite momente (cand sunt in oras si nu pot sa scriu, cand suntem iesiti cu prietenii sau seara, cand pun capul pe perna), i-am facut o promisiune. Cand voi fi celebra si sutele de fani ma vor urmari si ma vor haitui pentru un autograf, il voi lasa pe el sa le dea in locul meu. Asta a fost momentul in care mi-am vandut sufletul ca sa pot scrie linistita. Momentul ala in care trebuie sa alegi intre a face ce iti place si a fi celebru... Speram sa nu ajung niciodata in punctul asta. Si cand te gandesti ca scriu doar de cateva luni... Asa patesti cand faci afaceri in familie.

Asa ca, dragii mei, trebuie sa stiti: Nu semnez autografe! Dar Mircea o va face in locul meu. Bine ca nu m-am gandit sa ii propun sa-mpartim profitul! Cine stie unde-am fi ajuns...

Pot banii sa aduca fericirea?

DA, pot.

La ce alt raspuns va asteptati? :))

sursa foto

Criza de 30 de ani

De la o vreme incoace, ne simtim tot mai batrani. Si eu, si Mircea. Pe langa firele de par albe - pe care ne place sa credem ca ni le-au scos multinationalele, nu ca-s de la varsta sau unul de la altul, am inceput sa resimtim tot mai multe simptome de batranete precoce, ceea ce nu-i bine. Deloc. Motiv pentru care am hotarat, asa, in plina criza a barbatului de 30 de ani si a femeii de langa el, sa ne razvratim impotriva timpului care trece peste noi si sa ne intoarcem cativa ani in urma. Ce minune sa poti sa retraiesti anii tineretii, cu experienta de acum!

N-avem inca un plan, dar aseara am facut primii pasi in directia asta. Si ce ne-am mai distrat, ioi, ioi! Pana mai ieri, la ora 9 ne bagam in pat, cu ceaiu-n mana si adormeam in timp ce urmaream dezbaterile politice de la televizor. Aseara, la ora 9 de abia am iesit in oras. Ne-am dus intr-un bar in care le puteam fi lejer parinti multora de la masa, daca ne-am fi chinuit putin acum cativa ani. Pe o parte a usii de la intrare scria "Accesul interzis persoanelor sub 18 ani". Am intrat, cu teama ca de partea cealalta sa nu scrie "Si celor peste 30". Am avut noroc ca mai toata lumea era in povesti aprinse si am ajuns, nedescoperiti, pana la masa. Minunea n-a durat mult. Am fost vazuti imediat de chelnarita si identificati. Intr-o locatie in care mai toata lumea era cu halba de bere in fata, noi ne-am comandat vin la pahar si cocktail-uri care mai de care. Ne-a mirosit de la o posta ca suntem niste batrani obositi, in cautare de senzational. La a doua comanda, am intrat si noi in hora si ne-am luat bere la halba. Chiar si asa, eram iesiti rau din peisaj. Langa noi, un tanar cuplu de indragostiti iti jurau iubire vesnica, asta in scurtele momente in care aveau cu ce, daca ma intelegeti. La o alta masa, o gasca de fete isi impartaseau impresii din prima saptamana de la facultate. Si astea toate in timp ce noi dezbateam ROBOR-ul la 3 luni, cum iti schimba viata un copil si care ar fi optiunile noastre politice, in cazul in care am iesi la vot.

Pe cand ne-am terminat povestile, fetele de la masa de langa noi de abia se incalzisera si isi faceau planul pentru noaptea ce urma. Noi deja ne gandeam cum n-o sa fim in stare sa ne trezim a doua zi de dimineata. Pentru noi era duminica seara, spre luni. Pentru ele, doar o seara, ca oricare alta.

Am iesit, dupa cateva ore, imbatati mai mult de experienta in sine decat ceea ce consumasem si am decis sa ne incheiem seara - cum altfel - decat la o shaormerie, ca asa-i povestea. Dupa inca o aroganta - mancat la 12 noaptea, colesterol si carbohidrati - am decis ca e de ajuns pentru doar o seara si am decis sa ne indreptam catre casa. In timp ce noi goneam catre patul de acasa, cei cu adevarat tineri goneau catre cluburile din oras. Noi, obositi si cascand intr-una, cu burtile pline si cu ochii picati in gura, ei, cu chef de distractie si debordand de energie.

Pana la urma, eu zic ca ne-am tinut bine pentru anii nostri si inceputul e mai greu. Sa va tineti numa', ca habar n-aveti ce urmeaza. Nici noi, da' ne bagam!

sursa foto

Playlist-ul din capul meu

Sunt absolut convinsa ca si voua vi se intampla sa va intre cate-o melodie in cap si s-o tot fredonati, cu voce tare sau in gand, pana va exasperati voi pe voi. Daca aveti si o voce cu care puteati linistiti sa dati la balet cand erati mici, atunci situatia e cu atat mai grava, ca-i agasati si pe cei de langa voi.

Mie, una, chestia asta mi se intampla frecvent si, nu stiu cum se face, dar imi intra in cap cele mai enervante melodii, de care nu mai scap cateva zile bune. Ca aud o simpla frantura intr-un taxi, pe colega de birou fredonand sau o piesa pe radio cu priza la public, nu mai scap pana nu apare ceva mai agasant si mai enervant. Uneori, chiar incep sa imi doresc asta si stau cu urechile ciuliute, dade-dade oi auzi ceva mai de Doamne ajuta, sa schimb playlist-ul din capul meu.

Anul asta, pentru mine, n-a fost unul usor din punctul asta de vedere. Dupa ce m-am epuizat fredonand, in minte ce-i drept, de rusine, mai mult, "30 de grade, 30 de grade, zero, zero grade, zero, zero grade" - da' sa nu mai ziceti la nimeni, ca-i jenant - toata primavara, asta in zilele in care nu cumva ma apuca aia cu "Bella, Bella", ca alte versuri nu mai retineam, a venit sezonul nuntilor. Si, cum din cele 10 nunti de anul asta, mai mult de jumatate au fost in Ardeal, de cateva luni incoace nu-mi mai pot scoate din cap playlist-ul nuptial.

Zilele trecute, invartindu-ma prin casa, ba cu una, ba cu alta, m-am surprins intr-unul dintre cele mai memorabile momente legate de povestea asta cu fredonatul. Imaginati-va cum taiam eu ceapa, pestisori, zolzisori si, din mintea mea, rasuna: "Bea finu' si cu nanasul si le canta ceterasul, si le canta ceterasul/Bea nanasul si cu finu', buna-i tuica, bun ii vinul, buna-i tuica, bun ii vinul". Parca ma si auziti cantand, asa-i?

Daca v-am bagat-o si voua in cap, stati linistiti, nu va tine mult! Vine imediat Craciunul, leru-i ler si iarasi ler. Stiti cum zic?

Stiti bancul cu "Da', sefu', noi in fiecare miercuri tre' sa lucram?"

No, nu-i bai, ca daca nu-l stiti, vi-l spun eu.

Intr-o institutie publica, evident, ca la patron sau multinationala n-ai sa vezi veci asa ceva, isi aduna seful toti subalternii intr-o zi, in sedinta, si le spune care va fi programul lor de lucru. Dupa cum urmeaza: "Luni, ca e prima zi din saptamana si nici iarba nu creste, stam. Nu lucram. Marti, daca trecem cu bine peste ziua de luni, incepem sa ne pregatim sa muncim si noi ceva. Miercuri lucram. Joi o lasam mai moale, ca se apropie sfarsitul saptamanii. Vineri e zi scurta. Sambata si duminica liberi. Ati inteles?", la care angajatii, vadit nemultumiti, exclama, aproape in cor: "Da', sefu', noi in fiecare miercuri tre' sa lucram?".

Na fix asa si noi. Luni umplem Facebook-ul si discutiile dintre noi cu vaicareli despre cat de naspa-i ziua de luni, cat de obositi suntem noi dupa week-end, ce aiurea e ziua asta, ce prost ne merg toate, cine-o mai fi ijdanit ziua de luni pe fata pamantului, astazi si nu maine? Cine? Ziua se termina in vreun bar, sarbatorind faptul ca a trecut ziua de luni cu bine, de parca numai o zi de luni ar fi tot anul, toata viata. Si despre asta scriem pe Facebook, sa fim solidari si poate, poate s-a gandi cineva, undeva, sa faca cumva sa incepem saptamana de marti.

Marti, miercuri si joi sunt zile de tacere social-mediatica. Asta daca n-o patesti pe aia cu "nimic nu-ti strica vinerea mai tare ca faptul ca realizezi ca e de abia marti". Daca vrem sa fim simpatici, cu orice pret, miercurea o postam cu totii pe aia cu "dupa luni si marti, pana si calendarul zice WTF". Poate, uneori, in saptamanile noastre bune si ca sa facem totul ceva mai suportabil, mai aruncam cate-o postare joi, cu ultimele puteri, visand mai repede la week-end. Desi si acolo e cu schepsis, ca se mai intampla sa ai cate-o senzatie de vineri joia, de iti vine sa-ti faci cerere de concediu, numa' asa, ca sa iti vezi visele devenite realitate.

Vineri, de dimineata, peretii virtuali se umplu de bucurie, chef de viata, zambete si voie buna. Toata lumea vorbeste despre asta, ca si cum ar fi ceva fenomen extraordinar. Vinerea se anunta pe Facebook ca si cum cine stie ce s-ar fi intamplat si toata lumea tre' sa stie despre asta. Daca luni suntem toti praf, vineri renastem, mai ceva ca pasarile Phoenix, din propria cenusa taraita, vai de noi, prin marti. Si miercuri. Si un joi cu feeling de vineri.

Sambata ne impartim intre dat cu aspiratorul si stres praful si pregatirile de iesit in oras, in cinstea inca unei saptamani de supravietuire. Duminica e zi de postat mancare. Zi de leneveala, zi de doliu pentru lunia ce urmeaza.

Si uite asa, dragilor, ne irosim noi toata viata, traind pentru a trece peste luni, dand fast forward peste marti, miercuri si joi, respirand prin totii porii vinerile, bucurandu-ne doar cateva ore din sambata - si nu, nu in orele alea in care dam cu aspiratorul si sperand, duminica, ca de data asta am reusit sa eradicam pentru totdeauna ziua de luni.

Eu stiu ca e placut sentimentul pe care il avem cu totii in vacante sau in perioadele in care luam o pauza. Pentru o vreme e frumos sa nu stii ca e luni sau joi sau vineri. Tot farmecul e atunci cand stii si, chiar si asa, reusesti sa faci din fiecare zi, o vineri seara. Ceea ce va doresc tuturor si fiecaruia dintre voi, in parte!

Adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie

In lumea asta, exista 2 tipuri de femei: femei casatorite si femei necasatorite.

Sursa foto: http://morguefile.com/archive

Femeile necasatorite se recunosc dupa atitudine, dupa cum pasesc, dupa cum se imbraca, dupa cum vorbesc, dar, mai ales, dupa ce mananca. Mai rar o sa vezi o tipa necasatorita infulecand costite cu fasole si castraveti murati, alaturi de doua felioace de paine calda, la "impinge tava" la mall. Ele se hranesc doar cu salata proaspata, cu grill-uri fine, cu brocoli - cel mult gratinat. Comanda putin si servesc jumatate din ce si-au comandat. Mesele sunt insotite mai mereu de apa plata, iar sacrilegiul suprem e la sfarsit de saptamana, cand indraznesc sa isi faca cate-o pofta, savurand o inghetata, dietetica si aia.


Femeile necasatorite traiesc cu teama permanenta ca vor muri de tinere daca infuleca shaorma, ca toata maioneza li se va depune pe vase si ca se vor prapadi inainte sa cunoasca marea dragoste, sufletul lor pereche, care sa le completeze si langa care sa traiasca, poate pentru prima oara, experienta degustarii unei farfurii pline de colesterol si carbohidrati. Si au dreptate. Asa e.

Odata ce se vad insa cu sacii in caruta si au reusit sa puna mana pe alesul inimii, brusc nu mai conteaza nimic. Atitudinea se schimba brusc. Mersul e mai cuminte, hainele mai potrivite noului statut, povestile mai asezate. Uneori. Am vazut si cazuri in care nu se schimba mai nimic, mai putin componenta farfuriilor servite dimineata, la pranz si seara. Ca, vorba aia, you only live once.

O sa va dezvalui acum, in exclusivitate, poate, care e adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie. Ok, toate, mai putin Carmen Bruma. Ok, poate or mai fi inca vreo cateva, dar cu siguranta alea in sufletul lor nu-s cu adevarat maritate.

Sursa foto: http://morguefile.com/archive

Adevaratul motiv pentru care toate femeile se ingrasa dupa casatorie este ca se apuca de mancat. Mult. Prost. Mai mereu. Fara sa le pese de nimic. Insa adevaratul motiv pentru care fac asta, asa, brusc si dintr-o data, e barbatul de langa ele. Factor major de stres si neliniste, barbatul de langa ele le determina, subconstient, de cele mai mult ori, sa manance. Pai cum sa gatesti cate 2 feluri de mancare, unul pentru el si salatica pentru tine? Cum sa il lasi doar pe el sa se sacrifice dand gata cate o farfurie de carbohidrati, singur, singurel, la ora 11 noaptea? Cum????

Deci da, femeile dupa casatorie se ingrasa. Pentru ca mananca mult si prost. Dar e doar vina barbatului de langa ele! Ia sa puna mana sa manance si el salata proaspata si grill-uri fine cu brocoli, asezonate cu un strop de zeama de lamaie si putin ulei extravirgin de masline. Numai doamnele sa sufere in tacere, inghind in sec, din nou, SALATA?

La bine si la greu, se zice. Apai, la bine si la greu sa fie. Ori ei cu noi, ori noi cu ei. Din doua, una. Dar sa nu ne auzim povesti dupa, bine?