Salut! Eu sunt Petty. Am renuntat la scris de cateva zile si mi-e rau. Sunt in sevraj. Simt ca daca nu ma apuc iar de scris, o sa-mi iau lumea in cap. In prima zi cand m-am lasat, n-am simtit nevoia sa ma reapuc, nici macar un minut. Am decis ca renunt si, oricat de greu mi-ar fi fost sa ma tin departe, trebuia sa vad cum e fara.
A doua zi m-am trezit si m-am gandit ca oi fi visat. M-am asezat in fata calculatorului si mi-am dat seama ca-i cat se poate de adevarat. Am deschis o pagina alba si am asteptat, cuminte, in fata ei. Gandurile se ingramadeau spre degete, disperate sa prinda contur in cuvinte. Am respirat adanc si m-am oprit.
A treia zi am inceput sa ma intreb de ce nu mai scriu. Mi-am raspuns mie si celor cativa prieteni care ma citeau. Am incercat sa fiu coerenta, dar nu mi-a iesit. Nu stiu de ce m-am lasat. Am crezut ca scrisul e doar un nou to-do pe lista mea, ca am incercat si am vazut cum e, ca nu e ce m-am asteptat sa fie... Of, ce ti-e si cu asteptarile astea! A cata oara nu-mi promit ca nu o sa mai am niciun fel de asteptari? Si oare a cata oara esuez, lamentabil?
Nu e ce m-am asteptat, e drept, dar nici nu trebuie sa fie. Scriu pentru mine si pentru ca asta ma tine treaza in toata perioada asta de cautari.
Uite asa stii cand esti facut sa faci ceva. Nu poti trai fara.
Ma mananca-n tastatura. Am incercat sa ma las, dar pur si simplu nu pot. Sau nu vreau?
marți, 30 septembrie 2014
joi, 25 septembrie 2014
M-am oprit din scris.
Asta e pagina alba de care va spuneam zilele trecute. Ma opresc, pentru moment, aici. Poate ca voi mai scrie iarasi, atunci cand voi mai simti nevoia sa fac asta. Sau atunci cand voi mai avea lucruri de spus.
Deocamdata, pun punct aici.
.
Deocamdata, pun punct aici.
.
miercuri, 24 septembrie 2014
Asta e intrebarea...
Nu stiu cati dintre voi mai visati sau mai indrazniti sa credeti ca lucrurile pot fi si altfel decat sunt acum, pentru voi. In viata voastra, acasa sau la birou, in ceea ce faceti sau ceea ce ati vrea sa faceti de acum inainte.
Nu stiu cati dintre voi mai indrazniti sa credeti ca viata poate fi si frumoasa si ca puteti ajunge, intr-o buna zi, sa va treziti de dimineata si sa simtiti ca traiti, cu adevarat, viata pe care v-o doriti. Nu stiu cati dintre voi aveti curajul sa va uitati in oglinda si sa va raspundeti sincer la intrebarea: "Ce caut eu in viata mea?".
Cati dintre voi stiti ca ceea ce faceti este drumul vostru in viata, ca ati fost adusi pe lumea asta ca sa faceti acel ceva? Cati dintre voi stiti ce o sa faceti peste 5 ani? Cati dintre voi stiti ce va doriti, cu adevarat, de la viata asta? De la job-ul pe care il aveti, de la oamenii de langa voi, de la partenerul vostru si chiar de la voi insiva? Cati?
Cati dintre voi stiti ca deciziile pe care le luati sunt mereu cele corecte, ca alegerile pe care le faceti o sa va aduca acolo unde va doriti, cati dintre voi stiti unde vreti sa ajungeti si cati dintre voi sunteti constienti de ceea ce sunteti si de ceea ce puteti? Cati dintre voi ati ales drumul corect in viata, inca de la inceput si cati dintre voi v-ati ratacit, de atatea ori, fara sa stiti incotro va indreptati? Cati?
Cati dintre voi stiti exact incotro se indreapta viata voastra si care e rolul vostru in lumea asta?
Eu tot asta ma intreb de la o vreme incoace... Oi fi singura?...
marți, 23 septembrie 2014
Farfuria intinsa care nu spune o poveste, nu primeste sort
Sunt fan MasterChef. Fan ProTV, mai degraba, mai putin cateva mizerii pe care incerc sa le evit, cu gratie, pentru ca nu-mi spun nimic. Cand vine vorba, insa, de Vocea Romaniei, MasterChef, Romanii au talent, Apropo TV sau Romania, te iubesc!, sunt pur si simplu extaziata. Stiu, gusturile nu se discuta, nu despre asta e vorba aici. Eu gasesc in emisiunile astea ceva-ul ala care nu ma lasa sa ma clintesc din fata televizorului, nici macar cat e publicitate. Oi fi in target, mai stii?
Trecand peste, va spuneam ca-mi place show-ul lor culinar. Nu m-am uitat la Hell's Kitchen si, sincera sa fiu, nici nu intentionez, pentru simplul motiv ca, pentru mine, Antena 1 e o mare dezamagire. De la X Factor incoace - emisiune pe care am incercat sa o urmaresc cu interes, dar, din pacate, nu mi-a iesit (din cauza formatului, juriului, concurentilor), intuiesc de la bun inceput ca orice incearca ei sa copieze din afara, nu le prea iese, asa ca ma abtin. N-as vrea sa fac comparatii in necunostinta de cauza, insa am totusi un feeling ca MasterChef-ul ProTV-ului e mult mai tare.
Recunosc. Noii jurati imi plac mult mai mult. Au mai mult bun simt si mai multa consideratie pentru omul din fata lor, indiferent cu ce mizerie se prezinta in concurs. Hadean, de care am tot auzit in Cluj, inca inainte sa ajunga in Pro, si al carui blog il citesc de cativa ani buni, e de o simplitate rara. Nu am avut ocazia sa il cunosc personal, insa il citesc si prestatia lui de acum imi confirma ceea ce intuiam. Hadean e un om pasionat de ceea ce face, care respira meseria asta si care a muncit enorm ca sa ajunga unde e astazi. Chiar si asa, simplitatea si modestia lui raman neschimbate si pentru asta il admir, inca si mai mult. Pe Foa il stiu de pe vremea cand facea Flavours, 3 bucatari la Prima TV. Are un stil aparte si inoveaza cat se poate in bucatarie, iar stilul lui e proaspat si aerisit. De Patrizia nu stiu foarte multe, insa imi place sinceritatea ei si modul ei de-a gandi si cred ca si doar pentru atat, si tot e un castig pentru emisiunea asta.
Ce nu imi place, insa, si, din pacate, observ tot mai des in emisiunile lor, e motivatia pentru care unii merg mai departe. Constat in sezonul asta, poate mai mult ca in sezoanele anterioare, ca farfuria intinsa care nu spune o poveste, nu primeste sort. Am vazut cateva farfurii bune, executate corect, care au plecat acasa, pentru ca nu aveau o poveste in spate. La fel cum am vazut farfurii mai putin impresionante, dar care aduceau cu ele o poveste. Inca o data, vorbim despre un show culinar, despre talent si pasiune, despre dorinta de a face din asta o meserie, despre tehnica si despre gust. Prea putin conteaza cine esti, de unde vii si ce ai facut cu viata ta pana acum. Pentru mine, cel putin. Dincolo de ecran, lucrurile stau altfel. Povestea e cea care creeaza emotie, simpatie sau antipatie, si te aduce din fotoliul tau de acasa acolo, langa ei.
Vrem, nu vrem... traim din povesti. Ale noastre sau, in lipsa lor, ale altora. O fi bine... o fi rau?
luni, 22 septembrie 2014
De ce ai nevoie de telefon la o nunta
Sambata am fost la nunta. A opta pe anul asta. Mai urmeaza inca doua. Nu despre asta e vorba, deja am inceput sa ne obisnuim. Ne simtim singuri si tristi daca trece weekend lasat de la bunul Dumnezeu sa nu luam parte la vreo nunta. Ne gandim, chiar, in urma vastei experiente acumulate, sa ne facem Wedding Planneri. Pe langa asta, eu o sa fiu starostita, ca ar fi o premiera pentru tot Ardealul (si spun asta, pentru ca acest concept e intalnit doar aici, prin Moldova sau pe unde am mai fost, nu exista one man show din asta), iar Mircea entertainer pe ringul de dans, sa ridice oamenii de la mese, cum ar veni, sa manance mai bine si sa bea mai putin. Oamenii, nu Mircea. Dar, din nou, nu despre asta e vorba. Vom anunta oficial daca si cand ne hotaram sa ne lansam pe piata asta. Deocamdata, suntem bine asa. Eu cu scrisul, Mircea cu ce face el.
Pana una, alta, nu pot sa nu constat cat de misto se intampla socializarea pe la evenimente din astea. Invitatia e facuta pentru ora 14:00, sau 20:00, dupa caz. Invitatii incep sa soseasca de abia dupa vreo jumatate de ora. Eu pe asta n-am inteles-o niciodata. Imi spunea si mama cand eram acasa si primeam vreo invitatie la vreo zi de nastere. "Mama, nu-i frumos sa ajungi prima si nici sa pleci ultima". N-am inteles niciodata de ce si, cum nu-mi place sa intarzii, nu m-am conformat. O fi vreo formula speciala, gandita psihologic, pentru care lucrurile se intampla asa. Pe mine ma depaseste, asa ca, desi de fiecare data imi propun sa ajung si eu mai tarziu, sa intarzii si eu macar o data, nu stiu cum se intampla, dar tot eu am de asteptat.
Daca ai norocul sa participi la vreo nunta unde cunosti si mirele, si mireasa, si cativa invitati, atunci poti fi sigur ca nu o sa ai nevoie de telefon la tine. Il poti lasa acasa, linistit. Daca, in schimb, se intampla sa participi la o nunta unde nu prea stii pe nimeni, o sa ai maaaaare nevoie de telefon. In primul rand, ca sa umpli timpul intre momentul cand ajungi tu si jumatatea de ora, poate o ora buna, pana cand ajung comesenii tai. Iti mai dai un check-in pe Facebook, iti mai faci un selfie, mai afli noutatile din news feed. Toate astea in timp ce partenerul tau e langa tine, facand, bineinteles, acelasi lucru.
E ora 15:00, sau 21:00, dupa caz. Toata lumea e prezenta, nunta sta sa inceapa. Am facut cunostinta cu toti cei de la masa noastra si asteptam mirii. Nu ne apucam inca de mancat, nu se cade. Sa ne mai scoatem o tura telefoanele, zic, noi si toti noii nostri prieteni, de la masa. Sa ne cautam pe Facebook si sa ne dam Add. Asa afli ca tipa din celalalt capat al mesei e prietena cu 3 prieteni de-ai tai si ca asta vara a fost in concediu la Mamaia. Stii deja ce-i place sa manance si de unde isi ia hainele, de cand e intr-o relatie cu tipul de langa ea si unde lucreaza. La ce bun sa te mai obosesti sa povestesti cu ea, cand e totul deja acolo?
Sosesc si mirii. Ca la un semn, toti invitatii se cauta in buzuare sau in genti, pregatiti sa-si scoata artileria grea. Telefoanele!!!! Viata vazuta prin display e mai digerabila, se pare. Odata pozele facute, continuam socializarea. Ne facem poze la paharul de apa, la maslina din farfurie, la prajitura cu crema, la varful pantofilor. Postam, comentam, tag-uim, share-uim.
Intre 2 like-uri si un comment, apare felul doi. Da-i cu poza, urca-l sus! Sa vada toata lumea, ca altfel nu exista.
Socializam. Fiecare, cu telefonul, pe sub masa. De asta zic ca-i musai sa va luati un telefon cu voi. Si cu net. Nu de alta, dar s-ar putea, altfel, sa va simtiti singuri, printre alti 200 de oameni. Si-i pacat, mai ales la nunta.
vineri, 19 septembrie 2014
Mama ei de paine feliata!
Odata la cateva zile, ma rasfat cu cate ceva bun la Panemar. E unul din locurile mele preferate din Cluj, fie ca e vorba despre locatiile lor de pe Eroilor, Polus Center sau pe Memo. E locul meu de suflet, unde evadez din lumea reala si intru intr-o alta lume. Nu stiu cum e pentru voi, dar eu, ori de cate ori le trec pragul, fie ca e doar cand ma opresc in drum spre casa pentru o paine cu suflet, fie ca ma asez in tihna la o masa si ma delectez cu un sandwich cum n-ati mai mancat vreodata, o cafea spumoasa cu muuuult lapte sau un strudel cu visine, pentru mine e evadarea suprema. E aproape ca atunci cand inchid ochii si ma imaginez pe malul marii. Nu stiu daca v-am mai spus, dar iubesc marea.
Neconditionat, ii iubesc si pe cei de la Panemar si cred ca au ajuns sa reprezinte unul dintre cele mai puternice brand-uri ale Clujului, alaturi de Farmec, Napolact, TIFF sau Banca Transilvania.
Astazi m-am oprit pe la ei, sa-mi iau doza de stare de bine si de evadare. Mi-am savurat portia de suflet in liniste, la una din orele la care mai gasesti un loc liber la mesele lor si inauntru nu e forfota. Am profitat de asta si azi am zabovit mai mult la ei. Le-am ascultat povestile, le-am urmarit bucuria cu care fac ceea ce fac, le-am vazut clientii. Unii nu merita un asa loc in Cluj, pentru ca nu au inteles ca, dincolo de a fi o brutarie, Panemar e un loc deosebit si un brand construit prin promovarea produselor de calitate.
Romanii nu sunt pregatiti inca pentru asta si o sa va povestesc si de ce. La Panemar gasesti o varietate mare de paine si produse de patiserie, care mai de care. Painea se vinde deja feliata si ambalata sau nefeliata, dar poti solicita sa ti se felieze pe loc. Ati feliat vreodata paine calda? Ati mancat vreodata paine care a fost feliata calda? Daca da, stiti despre ce e vorba. Daca nu, nici nu incercati. Nu va incapatanati, asa cum au facut-o cel putin cativa clienti astazi, sa va demonstrati ca voi, ca si client, aveti mereu dreptate. Si incercati nici sa nu faceti mare caz din asta. Aveti tot timpul varianta sa alegeti sau, haideti sa fim seriosi, sa va taiati painea singuri, ca nu-i mare smecherie. Mama ei de paine feliata!
Au incercat, o perioada, sa se explice si sa se justifice pentru decizia de a nu mai oferi serviciul asta si oamenii le-au sarit in cap. De dragul lor - si asta spune multe despre ei, ca brand - au revenit asupra deciziei lor si s-au intors la client si la ce vrea el, cunoscator sau nu. Daca ma intrebati pe mine, eu zic ca nu-i bine.
Cred, cu tarie ca, daca ajungi sa reprezinti ceva pentru comunitatea in care existi, poti sa joci foarte bine si un rol de educare pentru clientii tai. Cu siguranta o sa ai si de pierdut, pe termen scurt cel putin, dar hei, la tine e painea si cutitul. Eu, daca as fi in echipa lor de comunicare, m-as implica mai activ in educatia asta. Si nu doar legat de feliat painea calda, cat si de beneficiile painii integrale, despre mancatul responsabil si despre reintoarcerea la "pachetelul pentru scoala", care ar rezolva atat de multe probleme din obiceiurile nesanatoase ale copiilor din ziua de azi. Asta ar fi, cu adevarat, paine cu suflet.
Cat despre voi, astia ce tot cereti paine feliata, cand vi se explica frumos ca nu e tocmai ok, nici pentru voi, nici pentru aparatele lor de feliat, dati-va cutit, daca stiti ce zic. Mama ei de paine feliata!
Neconditionat, ii iubesc si pe cei de la Panemar si cred ca au ajuns sa reprezinte unul dintre cele mai puternice brand-uri ale Clujului, alaturi de Farmec, Napolact, TIFF sau Banca Transilvania.
Astazi m-am oprit pe la ei, sa-mi iau doza de stare de bine si de evadare. Mi-am savurat portia de suflet in liniste, la una din orele la care mai gasesti un loc liber la mesele lor si inauntru nu e forfota. Am profitat de asta si azi am zabovit mai mult la ei. Le-am ascultat povestile, le-am urmarit bucuria cu care fac ceea ce fac, le-am vazut clientii. Unii nu merita un asa loc in Cluj, pentru ca nu au inteles ca, dincolo de a fi o brutarie, Panemar e un loc deosebit si un brand construit prin promovarea produselor de calitate.
Romanii nu sunt pregatiti inca pentru asta si o sa va povestesc si de ce. La Panemar gasesti o varietate mare de paine si produse de patiserie, care mai de care. Painea se vinde deja feliata si ambalata sau nefeliata, dar poti solicita sa ti se felieze pe loc. Ati feliat vreodata paine calda? Ati mancat vreodata paine care a fost feliata calda? Daca da, stiti despre ce e vorba. Daca nu, nici nu incercati. Nu va incapatanati, asa cum au facut-o cel putin cativa clienti astazi, sa va demonstrati ca voi, ca si client, aveti mereu dreptate. Si incercati nici sa nu faceti mare caz din asta. Aveti tot timpul varianta sa alegeti sau, haideti sa fim seriosi, sa va taiati painea singuri, ca nu-i mare smecherie. Mama ei de paine feliata!
Au incercat, o perioada, sa se explice si sa se justifice pentru decizia de a nu mai oferi serviciul asta si oamenii le-au sarit in cap. De dragul lor - si asta spune multe despre ei, ca brand - au revenit asupra deciziei lor si s-au intors la client si la ce vrea el, cunoscator sau nu. Daca ma intrebati pe mine, eu zic ca nu-i bine.
Cred, cu tarie ca, daca ajungi sa reprezinti ceva pentru comunitatea in care existi, poti sa joci foarte bine si un rol de educare pentru clientii tai. Cu siguranta o sa ai si de pierdut, pe termen scurt cel putin, dar hei, la tine e painea si cutitul. Eu, daca as fi in echipa lor de comunicare, m-as implica mai activ in educatia asta. Si nu doar legat de feliat painea calda, cat si de beneficiile painii integrale, despre mancatul responsabil si despre reintoarcerea la "pachetelul pentru scoala", care ar rezolva atat de multe probleme din obiceiurile nesanatoase ale copiilor din ziua de azi. Asta ar fi, cu adevarat, paine cu suflet.
Cat despre voi, astia ce tot cereti paine feliata, cand vi se explica frumos ca nu e tocmai ok, nici pentru voi, nici pentru aparatele lor de feliat, dati-va cutit, daca stiti ce zic. Mama ei de paine feliata!
joi, 18 septembrie 2014
Cum iti dai seama ca esti sarac
Daca nu te-ai nascut deja cu starea asta si ai avut norocul sa fii singur copil la parinti, iar ai tai n-au lucrat in fabrica, ci pe la alte institutii ale statutului, dar pe pozitii ceva mai sus-puse, atunci se poate ca in vremea copilariei - daca te-ai nascut inainte de Revolutia din '89 - sa nu fi stiut ce-i aia saracia. Adica, toata lumea avea cam la fel, toata lumea traia cam la fel, iar diferentele sociale erau, cel putin din perspectiva mea de copil, inexistente.
Nu tu tableta, nu tu telefon, nu tu Danonino si pastramioara de curcan bio. Cheia la gat, paine cu unt si ceai, sandwich la scoala si sanatate in traista.
Cu timpul insa, lucrurile s-au mai schimbat si, desi crescuta in acelasi climat prielnic dezvoltarii unui om descurcaret si econom, de care tocmai va scriam mai sus, am ajuns, adult fiind, sa imi creez niste nevoi stupide cu niste bani castigati mult prea greu si pe care ii aruncam mult prea usor pe tot felul de avioane.
Sa va povestesc despre cum faceam eu, pana mai ieri, cumparaturi in supermarket? Despre cum n-am stiut pana acum cateva luni cat e litrul de ulei si cofrajul de oua, cat e pachetul de unt bio si baxul de apa plata izvorata direct din Alpii Francezi? Sa va povestesc cum Mircea, saracul Mircea, ma certa ori de cate ori puneam mana, instinctual, pe cate vreo prostie de pe rafturi, doar pentru ca era ceva nou si doar pentru ca eram curioasa ce si cum, si despre cum imi explica el cu cati clienti trebuie sa ma cert pentru aia 10-15 lei pe care ii dau pentru un lucru atat de nesemnificativ? Sa va mai spun despre mesele copioase pe care le luam in oras ori de cate ori aveam ocazia - si daca nu era vreo ocazie, inventam - doar de dragul de a fi servita si de a nu manca in fiecare zi acelasi fel de zama? Sa va mai povestesc? Nici n-are sens.
De cateva saptamani, am inceput sa observ, cu stupoarea unui pensionar, cat e sticla de ulei si sa fac analiza concurentiala a pietei de ulei la raft, in cautarea raportului calitate-pret optim, am aflat cat costa baxul de apa plata si am luat in calcul chiar si varianta "apa de la robinet", am inceput sa gatesc acasa si mai tot timpul cu cartofi, fasole, mamaliga si slanina, merg pe jos, ca face piciorul frumos si ma intreb, ori de cate ori imi fac curajul sa ies din casa si sa dau piept cu societatea de consum... CAT????
Asa ca da... asa-ti dai seama ca esti sarac. Daca te tot intrebi la orice lucru iti iese in cale, stupefiat si cu ochii cat cepele... CAT????? si daca, ca intr-un joc, incepi sa elimini cam orice de prin casa care nu e indispensabil unui trai decent, cam esti sarac.
Eu inca stau si ma gandesc... Oare fara apa de gura n-om putea trai? Nu de alta, dar cu 15 lei mancam amandoi bine vreo 2 zile. Sau nu?...
Nu tu tableta, nu tu telefon, nu tu Danonino si pastramioara de curcan bio. Cheia la gat, paine cu unt si ceai, sandwich la scoala si sanatate in traista.
Cu timpul insa, lucrurile s-au mai schimbat si, desi crescuta in acelasi climat prielnic dezvoltarii unui om descurcaret si econom, de care tocmai va scriam mai sus, am ajuns, adult fiind, sa imi creez niste nevoi stupide cu niste bani castigati mult prea greu si pe care ii aruncam mult prea usor pe tot felul de avioane.
Sa va povestesc despre cum faceam eu, pana mai ieri, cumparaturi in supermarket? Despre cum n-am stiut pana acum cateva luni cat e litrul de ulei si cofrajul de oua, cat e pachetul de unt bio si baxul de apa plata izvorata direct din Alpii Francezi? Sa va povestesc cum Mircea, saracul Mircea, ma certa ori de cate ori puneam mana, instinctual, pe cate vreo prostie de pe rafturi, doar pentru ca era ceva nou si doar pentru ca eram curioasa ce si cum, si despre cum imi explica el cu cati clienti trebuie sa ma cert pentru aia 10-15 lei pe care ii dau pentru un lucru atat de nesemnificativ? Sa va mai spun despre mesele copioase pe care le luam in oras ori de cate ori aveam ocazia - si daca nu era vreo ocazie, inventam - doar de dragul de a fi servita si de a nu manca in fiecare zi acelasi fel de zama? Sa va mai povestesc? Nici n-are sens.
De cateva saptamani, am inceput sa observ, cu stupoarea unui pensionar, cat e sticla de ulei si sa fac analiza concurentiala a pietei de ulei la raft, in cautarea raportului calitate-pret optim, am aflat cat costa baxul de apa plata si am luat in calcul chiar si varianta "apa de la robinet", am inceput sa gatesc acasa si mai tot timpul cu cartofi, fasole, mamaliga si slanina, merg pe jos, ca face piciorul frumos si ma intreb, ori de cate ori imi fac curajul sa ies din casa si sa dau piept cu societatea de consum... CAT????
Asa ca da... asa-ti dai seama ca esti sarac. Daca te tot intrebi la orice lucru iti iese in cale, stupefiat si cu ochii cat cepele... CAT????? si daca, ca intr-un joc, incepi sa elimini cam orice de prin casa care nu e indispensabil unui trai decent, cam esti sarac.
Eu inca stau si ma gandesc... Oare fara apa de gura n-om putea trai? Nu de alta, dar cu 15 lei mancam amandoi bine vreo 2 zile. Sau nu?...
miercuri, 17 septembrie 2014
O pagina goala
De cand ma stiu, mi-au placut tare mult cuvintele. Ma surprind mai mereu jucandu-ma cu ele, inventand jocuri de cuvinte, vorbind prea mult si ascultand prea putin. Ma grabesc sa vorbesc si, mai nou, sa scriu, cu disperarea de a nu lasa ceva nerostit, iar seara cand pun capul pe perna, gandurile si cuvintele curg, uneori, suvoi.
Imi promit ca o sa scriu despre tot, ca nu voi uita nimic si ca voi reusi sa spun tot ce e de spus, pana ma voi goli de cuvinte. De indata ce ma asez in fata paginii albe, ca un transfer ciudat, gandurile imi dispar, brusc, si mintea mi se goleste, ca o pagina alba. Poate ca e un semn, menit sa imi spuna ca uneori, pentru ca mintea sa se goleasca, e nevoie sa taci si nu sa vorbesti. Poate ca sufletul se linisteste in tacere si nu in cuvinte. Multe, insiruite, cu sens sau fara.
Scriu... si sterg... Si, dupa cateva momente de ratacire, incerc sa scriu iar. Incerc sa fiu amuzanta, stiu ca asa v-am obisnuit si asa ati ajuns, poate, aici. Azi nu-mi iese. Si poate ca si maine va fi la fel. Uneori, lucrurile pur si simplu nu-s facute sa fie. Uneori, tot ce poti sa exprimi e intr-o pagina. Goala. Ma gandesc la ce-mi tot spunea cineva, odata... "Da-ti timp si ai rabdare cu tine. Nu pune singura presiune pe tine, sunt oricum multi altii dispusi sa o faca."
Astazi mi-am propus sa-mi dau timp. O sa am rabdare cu mine. Nu o sa pun presiune pe mine. Vor fi zile cand pagina asta va fi goala.
Imi promit ca o sa scriu despre tot, ca nu voi uita nimic si ca voi reusi sa spun tot ce e de spus, pana ma voi goli de cuvinte. De indata ce ma asez in fata paginii albe, ca un transfer ciudat, gandurile imi dispar, brusc, si mintea mi se goleste, ca o pagina alba. Poate ca e un semn, menit sa imi spuna ca uneori, pentru ca mintea sa se goleasca, e nevoie sa taci si nu sa vorbesti. Poate ca sufletul se linisteste in tacere si nu in cuvinte. Multe, insiruite, cu sens sau fara.
Scriu... si sterg... Si, dupa cateva momente de ratacire, incerc sa scriu iar. Incerc sa fiu amuzanta, stiu ca asa v-am obisnuit si asa ati ajuns, poate, aici. Azi nu-mi iese. Si poate ca si maine va fi la fel. Uneori, lucrurile pur si simplu nu-s facute sa fie. Uneori, tot ce poti sa exprimi e intr-o pagina. Goala. Ma gandesc la ce-mi tot spunea cineva, odata... "Da-ti timp si ai rabdare cu tine. Nu pune singura presiune pe tine, sunt oricum multi altii dispusi sa o faca."
Astazi mi-am propus sa-mi dau timp. O sa am rabdare cu mine. Nu o sa pun presiune pe mine. Vor fi zile cand pagina asta va fi goala.
Sa continui?
Stiu, va vine greu sa credeti ca a trecut deja o luna de cand va umplu feed-urile de spam. Mai mult sau mai putin. In 15 august va anuntam ca o sa scriu, pentru ca asta imi doresc sa fac si o sa va invit in lumea mea, cu fiecare postare de aici.
E deja o luna, in care s-au adunat peste 30 de postari, mai inspirate sau mai putin inspirate. Reusesc sa aduc, constant, cativa cititori pe site. Nu multi, dar eu cred ca de valoare. Vorba aia... great minds think alike. Va multumesc, pe aceasta cale, celor cativa oameni care ma cititi. It means a lot. Va multumesc si celor care mi-ati apreciat articolele sau le-ati share-uit pe wall-urile voastre. Sharing is caring.
Inteleg insa ca, dincolo de pasiunea mea pentru scris, s-ar putea ca ceea ce fac eu aici sa nu ajunga acolo unde mi-am propus. Nu scriu pentru a ma citi altii, ci scriu din placerea unei foi albe, asternute in fata, goala, care se incarca de mine cu fiecare cuvant scris. Insa, pana la urma, as putea foarte bine sa o fac fara expunerea de care am profitat in ultimele saptamani.
Asa ca vin si va intreb... Are sens sa mai continui? Ma tot intreb asta de cateva zile. Raspunsul e, probabil, la voi.
E deja o luna, in care s-au adunat peste 30 de postari, mai inspirate sau mai putin inspirate. Reusesc sa aduc, constant, cativa cititori pe site. Nu multi, dar eu cred ca de valoare. Vorba aia... great minds think alike. Va multumesc, pe aceasta cale, celor cativa oameni care ma cititi. It means a lot. Va multumesc si celor care mi-ati apreciat articolele sau le-ati share-uit pe wall-urile voastre. Sharing is caring.
Inteleg insa ca, dincolo de pasiunea mea pentru scris, s-ar putea ca ceea ce fac eu aici sa nu ajunga acolo unde mi-am propus. Nu scriu pentru a ma citi altii, ci scriu din placerea unei foi albe, asternute in fata, goala, care se incarca de mine cu fiecare cuvant scris. Insa, pana la urma, as putea foarte bine sa o fac fara expunerea de care am profitat in ultimele saptamani.
Asa ca vin si va intreb... Are sens sa mai continui? Ma tot intreb asta de cateva zile. Raspunsul e, probabil, la voi.
marți, 16 septembrie 2014
Numa' acolo sa n-ajungi
Va spuneam zilele trecute ca acum stiu ce vreau sa fac sa fie bine, sa nu fie rau. Lucrurile incep sa se miste in directia asta, doar ca e nevoie de putina implicare si un dram de curaj. Implicare este, niste curaj mi-ar prinde bine.
Totusi, zilele astea am facut pasi concreti catre ceea ce imi doresc. Nu va spun mai mult, o sa aflati la momentul potrivit.
Revenind... Astazi am fost tot pe drumuri, in incercarea de a rezolva una-alta. Trezit la 6:45, cafea pe fuga, ca in vremurile de alta data si fugit sa ajungem sa facem toate cate ne-am propus.
Pe Brancusi la ora 8:00 sa nu va porniti. O sa fiti voi si inca jumatate din masinile existente in Cluj in acest moment, toti incercand sa ajungeti in centru sau sa il tranzitati, macar, in drum spre birou/scoli/gradinite. Cum spuneam, daca aveti de ajuns undeva dimineata, cel putin zilele astea, pana se mai potoleste nebunia cu inceputul scolii, porniti-va de seara, daca vreti sa ajungeti intre 8 si 9. Daca nu-i musai, atunci porniti-va dupa 9. Intarziati, ce-i drept, la birou, dar macar timpul e petrecut cu folos, dormind si nu in trafic, ascultandu-i pe unii la radio cum abereaza. Off topic... de ce dimineata, cand ti-e lumea mai draga si ai vrea sa asculti o muzica buna in drum spre birou, radiourile difuzeaza oameni care vorbesc despre nimic si orice? Let the music play, you people!!!!
In spitalele si policlinicile din Romania va doresc sa nu ajungeti niciodata. Nici voi, nici nimeni drag voua, nici copiii copiilor vostri in vecii vecilor. Niciodata. Daca totusi ajungeti - pentru ca viata e plina de neprevazut - inarmati-va cu multa bunovointa si rabdare. Marea majoritate a asistentelor sunt cu nasul foarte pe sus, atat de sus incat ai senzatia ca-s absolvente cel putin de Harvard. Nu poti sa intrebi nimic pe nimeni, pentru ca ti se raspunde cu sictir, in cel mai bun caz. Sau deloc. Nu exista un program clar de primire a pacientilor, motiv pentru care fiecare intra cum si cand poate. Daca mai poate. Stai sprijinit de niste pereti reci si murdari, pentru ca cele cateva scaune sunt ocupate de bietii batrani, purtati luna de luna prin spitale si prin policlinici dupa retete si tot felul de avioane si te tot intrebi in timpul asta unde se duc banii cu care tu contribui, lunar, la asigurarile sociale. Dupa cateva ore bune de asteptat, esti invitat in cabinet. Tensiunea ti-e crescuta. Medicul din fata ta te priveste mirat. Tu stii foarte bine de ce. Intr-un sistem normal si neviciat, lucrurile se intampla altfel. Pacientul e tratat altfel, la fel cum si medicii si cadrele medicale sunt remunerate altfel. La noi, insa, e bine si asa.
La fel cum e si in institutiile de stat, unde, desi exista un sistem de ticket-ing implementat, care ar trebui sa organizeze cat de cat activitatea de asistenta, el nu functioneaza. Nu ma intelegeti gresit, eliberarea numerelor de ordine e, tehnic vorbind, posibila, nesimtirea multora insa face ca acest sistem sa nu functioneze asa cum a fost gandit in alte tari civilizate. Cu un program de lucru cu publicul intre 8 si 15:30, la ora 11 numerele de ordine nu se mai elibereaza. Ai 20 de persoane in fata ta, la ora 11:30, cand se reia activitatea, dupa jumatate de ora de pauza, si reusesti sa intri de abia dupa 2 ore de asteptare. Intre 2 persoane cu numar de ordine, intra, grabite si purtand, cat se poate de important, un dosar sub brat, 5 persoane, fara numar de ordine. Au doar de pus o intrebare. La fel cum avem si noi ceilalti, doar ca noua ne lipseste dosarul. Si importanta.
De la Casa de Asigurari de Sanatate afli mai nimic. Sau, cel putin, nu ceva ce nu stiai. Contributiile se platesc la Administratia Finantelor Publice. Te astepti ca, la dat bani, inghesuiala sa nu fie la fel de mare. Asteptarile creeaza dezamagiri, aveam sa inteleg asta inca o data astazi, ajunsa la Finante. Dupa ce mi se elibereaza o foaie de varsamant (whatever that is - asa, ca sa manance si gura omului aluia de statea acolo, in spatele ghiseului, ceva), merg la Trezorerie, sa achit. Dau, din nou, peste acelasi aparat de numere de ordine. Aici ordinea se pastreaza, atata doar ca am numarul 5095. Pe display e afisat, cumva parca sa-mi faca in ciuda, 5030. Dupa 2 ore in policlinica si inca 2 la CAS, imi joaca tineretea-n priviri. Mai am 65 de persoane in fata mea, dornici sa-si plateasca taxele si impozitele.
La 7 ore fix de la plecarea de acasa, ma gandesc la vorba aia romaneasca, cu "foaie verde bat, n-ai de lucru, fa-ti." Asa-mi trebuie, daca nu mi-a placut la multinationala. Si... totusi... parca-i mai respirabil aerul din fata usilor in fata carora am stat astazi decat ala de-l respiram pana nu de mult. Numa' zic...
Totusi, zilele astea am facut pasi concreti catre ceea ce imi doresc. Nu va spun mai mult, o sa aflati la momentul potrivit.
Revenind... Astazi am fost tot pe drumuri, in incercarea de a rezolva una-alta. Trezit la 6:45, cafea pe fuga, ca in vremurile de alta data si fugit sa ajungem sa facem toate cate ne-am propus.
Pe Brancusi la ora 8:00 sa nu va porniti. O sa fiti voi si inca jumatate din masinile existente in Cluj in acest moment, toti incercand sa ajungeti in centru sau sa il tranzitati, macar, in drum spre birou/scoli/gradinite. Cum spuneam, daca aveti de ajuns undeva dimineata, cel putin zilele astea, pana se mai potoleste nebunia cu inceputul scolii, porniti-va de seara, daca vreti sa ajungeti intre 8 si 9. Daca nu-i musai, atunci porniti-va dupa 9. Intarziati, ce-i drept, la birou, dar macar timpul e petrecut cu folos, dormind si nu in trafic, ascultandu-i pe unii la radio cum abereaza. Off topic... de ce dimineata, cand ti-e lumea mai draga si ai vrea sa asculti o muzica buna in drum spre birou, radiourile difuzeaza oameni care vorbesc despre nimic si orice? Let the music play, you people!!!!
In spitalele si policlinicile din Romania va doresc sa nu ajungeti niciodata. Nici voi, nici nimeni drag voua, nici copiii copiilor vostri in vecii vecilor. Niciodata. Daca totusi ajungeti - pentru ca viata e plina de neprevazut - inarmati-va cu multa bunovointa si rabdare. Marea majoritate a asistentelor sunt cu nasul foarte pe sus, atat de sus incat ai senzatia ca-s absolvente cel putin de Harvard. Nu poti sa intrebi nimic pe nimeni, pentru ca ti se raspunde cu sictir, in cel mai bun caz. Sau deloc. Nu exista un program clar de primire a pacientilor, motiv pentru care fiecare intra cum si cand poate. Daca mai poate. Stai sprijinit de niste pereti reci si murdari, pentru ca cele cateva scaune sunt ocupate de bietii batrani, purtati luna de luna prin spitale si prin policlinici dupa retete si tot felul de avioane si te tot intrebi in timpul asta unde se duc banii cu care tu contribui, lunar, la asigurarile sociale. Dupa cateva ore bune de asteptat, esti invitat in cabinet. Tensiunea ti-e crescuta. Medicul din fata ta te priveste mirat. Tu stii foarte bine de ce. Intr-un sistem normal si neviciat, lucrurile se intampla altfel. Pacientul e tratat altfel, la fel cum si medicii si cadrele medicale sunt remunerate altfel. La noi, insa, e bine si asa.
La fel cum e si in institutiile de stat, unde, desi exista un sistem de ticket-ing implementat, care ar trebui sa organizeze cat de cat activitatea de asistenta, el nu functioneaza. Nu ma intelegeti gresit, eliberarea numerelor de ordine e, tehnic vorbind, posibila, nesimtirea multora insa face ca acest sistem sa nu functioneze asa cum a fost gandit in alte tari civilizate. Cu un program de lucru cu publicul intre 8 si 15:30, la ora 11 numerele de ordine nu se mai elibereaza. Ai 20 de persoane in fata ta, la ora 11:30, cand se reia activitatea, dupa jumatate de ora de pauza, si reusesti sa intri de abia dupa 2 ore de asteptare. Intre 2 persoane cu numar de ordine, intra, grabite si purtand, cat se poate de important, un dosar sub brat, 5 persoane, fara numar de ordine. Au doar de pus o intrebare. La fel cum avem si noi ceilalti, doar ca noua ne lipseste dosarul. Si importanta.
De la Casa de Asigurari de Sanatate afli mai nimic. Sau, cel putin, nu ceva ce nu stiai. Contributiile se platesc la Administratia Finantelor Publice. Te astepti ca, la dat bani, inghesuiala sa nu fie la fel de mare. Asteptarile creeaza dezamagiri, aveam sa inteleg asta inca o data astazi, ajunsa la Finante. Dupa ce mi se elibereaza o foaie de varsamant (whatever that is - asa, ca sa manance si gura omului aluia de statea acolo, in spatele ghiseului, ceva), merg la Trezorerie, sa achit. Dau, din nou, peste acelasi aparat de numere de ordine. Aici ordinea se pastreaza, atata doar ca am numarul 5095. Pe display e afisat, cumva parca sa-mi faca in ciuda, 5030. Dupa 2 ore in policlinica si inca 2 la CAS, imi joaca tineretea-n priviri. Mai am 65 de persoane in fata mea, dornici sa-si plateasca taxele si impozitele.
La 7 ore fix de la plecarea de acasa, ma gandesc la vorba aia romaneasca, cu "foaie verde bat, n-ai de lucru, fa-ti." Asa-mi trebuie, daca nu mi-a placut la multinationala. Si... totusi... parca-i mai respirabil aerul din fata usilor in fata carora am stat astazi decat ala de-l respiram pana nu de mult. Numa' zic...
luni, 15 septembrie 2014
De ce-l iubesc
L-am cunoscut acum cativa ani buni, din intamplare. Venisem in vizita la prietena mea cea mai buna din liceu, pentru cateva zile. L-am iubit din prima clipa cand l-am vazut si il iubesc cu aceeasi intensitate pana astazi, ba chiar mai mult.
Mi-am dorit atat de mult sa fie al meu, incat mi-am facut bagajul intr-o toamna, acum fix 9 ani si l-am urmat, fara urma de regret sau remuscare. De atunci si pana astazi, dragostea mea pentru el a ramas neschimbata. El, insa, se schimba mereu si ma face, asa, sa-l iubesc si mai mult.
Il iubesc pentru ca m-a primit la el atat de frumos.
Il iubesc pentru povestile pe care mi le spune in fiecare zi si pentru oamenii frumosi pe care mi-i scoate in cale.
Il iubesc pentru ca inca il descopar, in fiecare zi.
Il iubesc pentru ca respira.
Il iubesc pentru ca mi l-a scos in cale pe EL.
Il iubesc pentru ca ori de cate ori stau cateva zile departe de el, simt nevoia sa ma intorc.
Il iubesc pentru ca mi-a oferit atat de multe amintiri frumoase.
Il iubesc pentru ca e tanar si batran, in acelasi timp.
Il iubesc pentru ca nu ma lasa sa ma plictisesc.
Il iubesc pentru ca imi ofera tot ce-mi pot dori.
Il iubesc pentru ca e aici, in sufletul meu.
Il iubesc pentru ca ma plimba si ma rasfata.
Il iubesc pentru ca ma surprinde mereu.
Il iubesc pentru ca e ACASA.
Il iubesc pentru tot ce a fost, ce e si pentru ce va fi sa fie.
Iubesc Clujul, cu tot ce are el de dat si de primit, cu strazile lui inguste si incarcate de istorie, cu oamenii lui frumosi si povestile lor minunate, cu studentii lui galagiosi, cu viata lui de noapte, cu linistea si agitatia lui, cu parcurile si evenimentele lui, cu fiecare anotimp si in fiecare zi.
duminică, 14 septembrie 2014
Primul articol util de pe blog
In perioada cand Mircea inca lucra si el intr-un Call Center, cea mai mare oaza de relaxare a lui era muzica. Asculta muzica in casti mai mereu si, cel mai adesea, Andre Rieu. Asa s-a nascut pasiunea pentru genul de concert pe care il ofera Rieu si tot asa a incoltit atunci, in mintea mea, ideea de a ii facilita participarea la unul din minunatele concerte pe care le avea deja programate pentru Europa, in 2014.
Ne-am decis sa fie mai 2014. Si sa fie Budapesta. El nu mai fusese niciodata la concert Andre Rieu, eu niciodata in Budapesta. Era un bun prilej sa ne implinim amandoi un vis. Si n-am stat pe ganduri.
Despre cum ne-am luat biletele e o intreaga poveste. Pot doar sa va recomand ca, atunci cand lucrati cu Forinti, sa incercati sa aveti pe langa voi si un convertor valutar. Nu de alta, dar in euforia momentului, s-ar putea sa patiti ca noi si sa inmultiti si sa adunati din graba, cu o dorinta imensa de a ajunge acolo, si sa rezulte ca 65.000 de Forinti inseamna 500 de lei. Poate ca e mai bine sa stiti din start ca platiti aproape 1000 de lei pentru 2 bilete, ce-i drept in primele randuri, dar totusi, 1000 de lei. Altfel, concertul isi merita toti banii si investia s-a amortizat in cele aproape 11 de luni trecute de la achizitia lor pana la momentul mult visat.
Pentru ca, totusi, suma era una considerabila, am incercat sa compensam in alte parti ale planificarii micii noastre vacante, motiv pentru care am cautat o cazare centrala, dar ceva mai ieftina si fara prea multe pretentii. Ne planuisem sa vizitam de dimineata pana seara orasul si ne-am gandit la asta doar ca la un loc unde sa putem pune capul pe perna. Am gasit conditii bune si un pret decent la GuestHouse Budapest. Pentru cele 2 nopti de cazare, am platit 40 de Euro. Daca ajungeti in Budapesta cu masina, va ofera si loc de parcare, in curtea interioara. Exista, de asemenea, si o bucatarie utialata si mobilata, in care se poate servi masa. Cand am ajuns noi, toate camerele erau ocupate, si toate de romani. Proprietarii vorbesc foarte bine limba romana, ceea ce se poate dovedi de real ajutor, intr-un oras in care cu greu va intelegeti cu localnicii, limba engleza nefiind chiar punctul forte al lor.
Ca si transport, puteti opta pentru masina personala - din Cluj chiar e o optiune viabila, mai ales daca sunteti mai multe persoane intr-o masina - tren sau microbuz. Noi am ales sa mergem cu masina, de care ne-am folosit si prin Budapesta destul de mult. Traficul in capitala Ungariei e extrem de placut, unda verde de la ei functioneaza cu precizia unui ceas elvetian. Daca ajungeti la sfarsit de saptamana, parcarile in oras sunt gratuite. Noi am preferat, totusi, sa parcam in parcarile cu plata sau cele din marile centre comerciale. E bine ca stiti ca in parcarile din unele mall-uri ale Budapestei, parcarea e cu plata. Si, daca tot suntem la capitolul "parcari din mall-uri", aveti grija sa nu patiti ca noi! Obisnuiti cu parcarile din mall-urile de la noi, fiecare marcata cu o alta culoare si la un alt etaj, am incercat sa memoram culoarea si numarul locului unde ne-am lasat masina, intr-una din plimbarile noastre prin Budapesta. Era galben, M26. Dupa cateva ore, intorsi, ce-i drept, pe alte scari rulante, in parcare, gasim galben, M26. Masina noastra, insa... nem. Ne-am prins destul de repede ca aveau mai multe etaje de parcari si ca fiecare erau marcate cu aceleasi culori si numerotate la fel.
Tot in ideea de a mai compensa pretul destul de piperat al biletelor, ne-am propus de acasa sa luam masa mai mult in fuga sau in foodcourt-urile marilor centre comerciale. Ne gandeam ca, daca ne vom indeparta de zona turistica a orasului, preturile vor fi mai acceptabile, dar oferta la fel de variata. Ceea ce aveam sa aflam insa mai tarziu era ca zona turistica ar fi venit si cu niste chelneri vorbitori de limba engleza la pachet sau macar, daca nu, meniuri in engleza. Am mancat, pana la urma, in cele 3 zile petrecute in Budapesta, eu kebab - pentru ce era singurul cuvant intraductibil in maghiara si, deci, singurul punct comun in discutiile cu ei, iar Mircea aratand cu degetul la pozele expuse, inca intrebandu-se, si in sfanta zi de azi, ce o fi mancat. In ultima zi insa ne-am rasfatat aici, unde am mancat cel mai bun strudel ever. Ca si preparate traditionale, am mancat un langos, mergand pe recomandarea asta si, ce-i drept, what I saw was exactly what I got. Bun, recomand. Altfel, mai e de mers o data pentru a incerca celebra lor bucatarie traditionala, insa de data asta cu siguranta cu un ghid de conversatie la noi, pentru a ne putea intelege cu localnicii.
Cat despre concertul lui Andre Rieu... experienta nu se povesteste, ci se simte, iar daca va place genul asta de muzica, va recomand macar o data sa luati parte la unul din concertele lui. Sala arenei Papp Laszlo era plina de oameni veniti din toate colturile lumii. Mare parte romani, multi chiar din Cluj, prieteni cu care ne-am intalnit acolo intamplator. Cat despre reactiile lui Mircea din timpul concertului... as mai da inca o data de 10 ori banii ca sa il vad atat de fericit.
Ce-am invatat din toata experienta asta si va dau si voua, mai departe?
Vizitati Budapesta macar o data, daca n-ati facut-o, e un oras deosebit, de care e posibil sa va indragostiti pe loc.
Cautati-va o cazare centrala, de unde sa va fie usor sa va deplasati pe jos catre principalele obiective turistice, marea lor majoritate sunt comasate in centrul orasului.
Luati-va cu voi un ghid de conversatie daca nu vorbiti maghiara sau, in cel mai bun caz, germana.
Folositi Forinti, mai degraba decat Euro si faceti asta utilizand un convertor valutar. Nu de alta, dar veti plati 2500 de Forinti pe o inghetata Haaegen Dasz si o sa ca inghititi in sec la gandul ca tocmai savurati o inghetata de 35 de lei.
Altfel... noi planuim sa ne intoarcem intr-o buna zi. Cu ghid, convertor, buzunarele pline si burtile goale. pentru o experienta turistico-culinara de neuitat.
Ne-am decis sa fie mai 2014. Si sa fie Budapesta. El nu mai fusese niciodata la concert Andre Rieu, eu niciodata in Budapesta. Era un bun prilej sa ne implinim amandoi un vis. Si n-am stat pe ganduri.
Despre cum ne-am luat biletele e o intreaga poveste. Pot doar sa va recomand ca, atunci cand lucrati cu Forinti, sa incercati sa aveti pe langa voi si un convertor valutar. Nu de alta, dar in euforia momentului, s-ar putea sa patiti ca noi si sa inmultiti si sa adunati din graba, cu o dorinta imensa de a ajunge acolo, si sa rezulte ca 65.000 de Forinti inseamna 500 de lei. Poate ca e mai bine sa stiti din start ca platiti aproape 1000 de lei pentru 2 bilete, ce-i drept in primele randuri, dar totusi, 1000 de lei. Altfel, concertul isi merita toti banii si investia s-a amortizat in cele aproape 11 de luni trecute de la achizitia lor pana la momentul mult visat.
Pentru ca, totusi, suma era una considerabila, am incercat sa compensam in alte parti ale planificarii micii noastre vacante, motiv pentru care am cautat o cazare centrala, dar ceva mai ieftina si fara prea multe pretentii. Ne planuisem sa vizitam de dimineata pana seara orasul si ne-am gandit la asta doar ca la un loc unde sa putem pune capul pe perna. Am gasit conditii bune si un pret decent la GuestHouse Budapest. Pentru cele 2 nopti de cazare, am platit 40 de Euro. Daca ajungeti in Budapesta cu masina, va ofera si loc de parcare, in curtea interioara. Exista, de asemenea, si o bucatarie utialata si mobilata, in care se poate servi masa. Cand am ajuns noi, toate camerele erau ocupate, si toate de romani. Proprietarii vorbesc foarte bine limba romana, ceea ce se poate dovedi de real ajutor, intr-un oras in care cu greu va intelegeti cu localnicii, limba engleza nefiind chiar punctul forte al lor.
Ca si transport, puteti opta pentru masina personala - din Cluj chiar e o optiune viabila, mai ales daca sunteti mai multe persoane intr-o masina - tren sau microbuz. Noi am ales sa mergem cu masina, de care ne-am folosit si prin Budapesta destul de mult. Traficul in capitala Ungariei e extrem de placut, unda verde de la ei functioneaza cu precizia unui ceas elvetian. Daca ajungeti la sfarsit de saptamana, parcarile in oras sunt gratuite. Noi am preferat, totusi, sa parcam in parcarile cu plata sau cele din marile centre comerciale. E bine ca stiti ca in parcarile din unele mall-uri ale Budapestei, parcarea e cu plata. Si, daca tot suntem la capitolul "parcari din mall-uri", aveti grija sa nu patiti ca noi! Obisnuiti cu parcarile din mall-urile de la noi, fiecare marcata cu o alta culoare si la un alt etaj, am incercat sa memoram culoarea si numarul locului unde ne-am lasat masina, intr-una din plimbarile noastre prin Budapesta. Era galben, M26. Dupa cateva ore, intorsi, ce-i drept, pe alte scari rulante, in parcare, gasim galben, M26. Masina noastra, insa... nem. Ne-am prins destul de repede ca aveau mai multe etaje de parcari si ca fiecare erau marcate cu aceleasi culori si numerotate la fel.
Tot in ideea de a mai compensa pretul destul de piperat al biletelor, ne-am propus de acasa sa luam masa mai mult in fuga sau in foodcourt-urile marilor centre comerciale. Ne gandeam ca, daca ne vom indeparta de zona turistica a orasului, preturile vor fi mai acceptabile, dar oferta la fel de variata. Ceea ce aveam sa aflam insa mai tarziu era ca zona turistica ar fi venit si cu niste chelneri vorbitori de limba engleza la pachet sau macar, daca nu, meniuri in engleza. Am mancat, pana la urma, in cele 3 zile petrecute in Budapesta, eu kebab - pentru ce era singurul cuvant intraductibil in maghiara si, deci, singurul punct comun in discutiile cu ei, iar Mircea aratand cu degetul la pozele expuse, inca intrebandu-se, si in sfanta zi de azi, ce o fi mancat. In ultima zi insa ne-am rasfatat aici, unde am mancat cel mai bun strudel ever. Ca si preparate traditionale, am mancat un langos, mergand pe recomandarea asta si, ce-i drept, what I saw was exactly what I got. Bun, recomand. Altfel, mai e de mers o data pentru a incerca celebra lor bucatarie traditionala, insa de data asta cu siguranta cu un ghid de conversatie la noi, pentru a ne putea intelege cu localnicii.
Cat despre concertul lui Andre Rieu... experienta nu se povesteste, ci se simte, iar daca va place genul asta de muzica, va recomand macar o data sa luati parte la unul din concertele lui. Sala arenei Papp Laszlo era plina de oameni veniti din toate colturile lumii. Mare parte romani, multi chiar din Cluj, prieteni cu care ne-am intalnit acolo intamplator. Cat despre reactiile lui Mircea din timpul concertului... as mai da inca o data de 10 ori banii ca sa il vad atat de fericit.
Ce-am invatat din toata experienta asta si va dau si voua, mai departe?
Vizitati Budapesta macar o data, daca n-ati facut-o, e un oras deosebit, de care e posibil sa va indragostiti pe loc.
Cautati-va o cazare centrala, de unde sa va fie usor sa va deplasati pe jos catre principalele obiective turistice, marea lor majoritate sunt comasate in centrul orasului.
Luati-va cu voi un ghid de conversatie daca nu vorbiti maghiara sau, in cel mai bun caz, germana.
Folositi Forinti, mai degraba decat Euro si faceti asta utilizand un convertor valutar. Nu de alta, dar veti plati 2500 de Forinti pe o inghetata Haaegen Dasz si o sa ca inghititi in sec la gandul ca tocmai savurati o inghetata de 35 de lei.
Altfel... noi planuim sa ne intoarcem intr-o buna zi. Cu ghid, convertor, buzunarele pline si burtile goale. pentru o experienta turistico-culinara de neuitat.
vineri, 12 septembrie 2014
Acum stiu
Peste cateva zile, vor fi deja 2 luni de cand am plecat din multinationala. Am rupt lantul, asa cum multor prieteni de-alor mei le place sa spuna. Si, intr-un fel, au dreptate. O multinationala vine cu multe parti bune, dar, in functie de pozitia pe care o ai in companie, poate ca, uneori, mai mult cu parti rele. Stiu, e totul o chestiune de perspectiva. La mine, paharul era mai mult pe jumatate gol. Ce sa faci, se mai intampla...
In astea 2 luni am cautat, buimaca, un drum pe care sa apuc, fara sa imi dau macar o zi ragazul sa respir o gura de aer proaspat si linistit, dupa atatia ani petrecuti in imbacseala si intr-o continua sufocare. M-am aruncat in cautarea a nici-eu-nu-stiam-ce si am avut parte de cateva experiente de viata unice. Am fost si la cate 3 interviuri pe zi, am cunoscut oameni frumosi si urati, domenii din cele mai diverse, companii mari si mici. Stiu toate intrebarile din inteviuri si raspunsurile la ele, am dat teste si am fost mai evaluata in tot acest rastimp decat am fost pana acum, la un loc. Am crezut si m-am indoit, am sperat si m-am desumflat, fara sa ma gandesc vreun moment la ce era cel mai important sa fac in acest moment al vietii mele.
Pana mai ieri, pluteam in deriva. Iesita destul de scamosata din toata povestea asta cu multinationala, am uitat sa ma intorc la mine si sa purtam o discutie serioasa, eu cu mine, despre ce vreau sa fac cu viata mea. Zilele trecute am inteles. Mi-a fost mai clar ca oricand si am simtit chemarea intr-o dimineata, fara sa ma mai fi asteptat sa se intample vreodata.
Am plecat cu gandul ca, in afara de a vorbi la telefon, nu mai stiu sa fac si altceva, ca nu am pasiuni pe care le-as putea dezvolta intr-o cariera si ca, poate, drumul meu in viata va ramane profund marcat de experienta celor 4 ani de call-center. I was sooooo wrong!!!!
Acum stiu ce vreau sa fac si cred ca, avand o destinatie catre care tind, drumul va fi mai putin important, fie el greu sau usor, mai scurt sau mai lung. Am ajuns sa visez noaptea ca fac asta, sa ma gandesc constant la "cum ar fi daca...", sa imi doresc si sa cred ca se poate. Important e ca stiu ce vreau. M-am intrors la mine.
Pornesc la drum, cu mintea limpede si pastrand in gand destinatia finala. Calatoria va fi, sunt convinsa, plina de aventuri si incarcata de experiente. De data asta, insa, va merita tot efortul, toate juliturile, toate muscaturile de vipere, fiecare broboana de transpiratie si fiecare pas catre bucuria de a face ceea ce imi place. Sunt sigura ca asa, nu va mai trebui sa muncesc nicio zi din viata mea.
In astea 2 luni am cautat, buimaca, un drum pe care sa apuc, fara sa imi dau macar o zi ragazul sa respir o gura de aer proaspat si linistit, dupa atatia ani petrecuti in imbacseala si intr-o continua sufocare. M-am aruncat in cautarea a nici-eu-nu-stiam-ce si am avut parte de cateva experiente de viata unice. Am fost si la cate 3 interviuri pe zi, am cunoscut oameni frumosi si urati, domenii din cele mai diverse, companii mari si mici. Stiu toate intrebarile din inteviuri si raspunsurile la ele, am dat teste si am fost mai evaluata in tot acest rastimp decat am fost pana acum, la un loc. Am crezut si m-am indoit, am sperat si m-am desumflat, fara sa ma gandesc vreun moment la ce era cel mai important sa fac in acest moment al vietii mele.
Pana mai ieri, pluteam in deriva. Iesita destul de scamosata din toata povestea asta cu multinationala, am uitat sa ma intorc la mine si sa purtam o discutie serioasa, eu cu mine, despre ce vreau sa fac cu viata mea. Zilele trecute am inteles. Mi-a fost mai clar ca oricand si am simtit chemarea intr-o dimineata, fara sa ma mai fi asteptat sa se intample vreodata.
Am plecat cu gandul ca, in afara de a vorbi la telefon, nu mai stiu sa fac si altceva, ca nu am pasiuni pe care le-as putea dezvolta intr-o cariera si ca, poate, drumul meu in viata va ramane profund marcat de experienta celor 4 ani de call-center. I was sooooo wrong!!!!
Acum stiu ce vreau sa fac si cred ca, avand o destinatie catre care tind, drumul va fi mai putin important, fie el greu sau usor, mai scurt sau mai lung. Am ajuns sa visez noaptea ca fac asta, sa ma gandesc constant la "cum ar fi daca...", sa imi doresc si sa cred ca se poate. Important e ca stiu ce vreau. M-am intrors la mine.
Pornesc la drum, cu mintea limpede si pastrand in gand destinatia finala. Calatoria va fi, sunt convinsa, plina de aventuri si incarcata de experiente. De data asta, insa, va merita tot efortul, toate juliturile, toate muscaturile de vipere, fiecare broboana de transpiratie si fiecare pas catre bucuria de a face ceea ce imi place. Sunt sigura ca asa, nu va mai trebui sa muncesc nicio zi din viata mea.
joi, 11 septembrie 2014
Punct. Si de la capat
V-ati gandit vreodata cum e sa te tresezti intr-o dimineata si sa te uiti in jurul tau si nimic sa nu mai fie la fel cum a fost ieri? Sau nu doar v-ati gandit, ca ati si trait-o?
De atat de multe ori si in momente atat de nepotrivite, viata asta ne pune in situatii in care trebuie sa punem punct. Si s-o luam de la capat. Nu e usor, dar uneori nici nu prea ai de ales. Traiesti zi de zi ca si cum totul ti s-ar cuveni si ca si cum lucrurile si oamenii din viata ta sunt acolo ca sa ramana, pentru totdeauna. Si intr-o buna zi te trezesti, din senin, ca oamenii din viata ta dispar, lucrurile se schimba si tu, in toate astea, incerci sa ramai la fel.
E punct si de la capat, pana la urma, in fiecare zi din viata noastra. E punct si de la capat in relatiile pe care le avem, pentru ca uneori vedem langa noi mai mult si mai frumos decat ce e, de fapt. E punct si de la capat in job-urile pe care le avem, pentru ca ne dorim mai mult sau poate doar altceva. E punct si de la capat in noi si cu noi insine, oricum ar suna asta.
Era o vreme in viata mea cand "punct si de la capat" era cel mai rau lucru care mi se putea intampla. Ma obosea doar gandul ca ar trebui sa recladesc totul, de la 0. Timp, incredere, speranta. Nici acum nu ma bucura gandul asta, dar macar am invatat sa il astept si sa il privesc altfel.
Asa ca... punct. Si de la capat.
De atat de multe ori si in momente atat de nepotrivite, viata asta ne pune in situatii in care trebuie sa punem punct. Si s-o luam de la capat. Nu e usor, dar uneori nici nu prea ai de ales. Traiesti zi de zi ca si cum totul ti s-ar cuveni si ca si cum lucrurile si oamenii din viata ta sunt acolo ca sa ramana, pentru totdeauna. Si intr-o buna zi te trezesti, din senin, ca oamenii din viata ta dispar, lucrurile se schimba si tu, in toate astea, incerci sa ramai la fel.
E punct si de la capat, pana la urma, in fiecare zi din viata noastra. E punct si de la capat in relatiile pe care le avem, pentru ca uneori vedem langa noi mai mult si mai frumos decat ce e, de fapt. E punct si de la capat in job-urile pe care le avem, pentru ca ne dorim mai mult sau poate doar altceva. E punct si de la capat in noi si cu noi insine, oricum ar suna asta.
Era o vreme in viata mea cand "punct si de la capat" era cel mai rau lucru care mi se putea intampla. Ma obosea doar gandul ca ar trebui sa recladesc totul, de la 0. Timp, incredere, speranta. Nici acum nu ma bucura gandul asta, dar macar am invatat sa il astept si sa il privesc altfel.
Asa ca... punct. Si de la capat.
miercuri, 10 septembrie 2014
O veste bună și una rea
Știți deja că ne-am înscris la facultate. Că am stat noaptea să ne preînscriem, că am redactat eseul cu "de ce vrem noi să fim economiști?" și că am stat la coadă, în rând cu alții, cam cu 10 ani mai tineri decât noi ca să ne depunem dosarul.
Acum avem vești. Una bună și una rea.
Vestea bună e că am trecut de partea cu eseul motivațional - admis/respins. Partea proastă e că toți au trecut de proba asta.
Vestea bună e că avem medie de Bac din 2003, când erai prostul satului dacă nu luai Bac-ul, întrebarea era doar cu ce notă, vestea proastă e că, la secția la care ne-am înscris, e, poate, cea mai mare concurență și mai sunt și alții cu medii din anii trecuți.
Vestea bună e că mâine aflăm rezultatele, vestea proastă e că nu mai avem răbdare.
Țineți-ne pumnii strânși! Mai e puțin...
Acum avem vești. Una bună și una rea.
Vestea bună e că am trecut de partea cu eseul motivațional - admis/respins. Partea proastă e că toți au trecut de proba asta.
Vestea bună e că avem medie de Bac din 2003, când erai prostul satului dacă nu luai Bac-ul, întrebarea era doar cu ce notă, vestea proastă e că, la secția la care ne-am înscris, e, poate, cea mai mare concurență și mai sunt și alții cu medii din anii trecuți.
Vestea bună e că mâine aflăm rezultatele, vestea proastă e că nu mai avem răbdare.
Țineți-ne pumnii strânși! Mai e puțin...
Help!
De ceva vreme încoace, încerc să vând niște lucruri care nu îmi mai sunt de folos, în principal haine. Am încercat pe olx.ro și pe tocmai.ro, însă fără prea mult succes.
Am nevoie de ajutorul vostru și poate de un sfat: cum fac să vând o rochie de mireasă, o rochie de ocazie și niște blănuri destul de scumpe?
Orice ajutor sau sfat care se va concretiza în vânzarea propriu-zisă va fi recompensat.
Aștept idei!
Am nevoie de ajutorul vostru și poate de un sfat: cum fac să vând o rochie de mireasă, o rochie de ocazie și niște blănuri destul de scumpe?
Orice ajutor sau sfat care se va concretiza în vânzarea propriu-zisă va fi recompensat.
Aștept idei!
marți, 9 septembrie 2014
Pentru ca Murphy
Ideile cele mai bune vin noaptea, imediat dupa ce ai inchis lumina. Si laptop-ul. Si ai pus capul pe perna. In linistea dinaintea somnului, mintea iti spune cele mai frumoase povesti. Promiti sa le tii minte si sa le notezi a doua zi de dimineata, imediat ce te trezesti. Ca prin vis, cand deschizi ochii dimineata, ele nu mai sunt acolo.
Ploaia vine imediat dupa ce ti-ai spalat masina, dupa cateva saptamani bune in care ai tot amanat sa faci asta. La fel cum, daca iti speli masina fix pentru ca vrei sa ploua, nu se va intampla. De data asta.
Daca nu ai nicaieri de ajuns si nimic de facut, ultimul client va suna cu cel putin o ora inainte sa termini programul. Atunci cand ai de ajuns undeva, ultimul client va suna fix cu un minut inainte sa pleci.
Daca nu primesti facturile luna asta, asa cum se intampla de obicei si te hotarasti, intr-un final, sa faci o vizita pana la E-ON si Electrica sa vezi care-i problema, cu siguranta cand ajungi acasa, cutia postala e plina cu facturi.
Daca te doare ceva si amani de saptamani bune sa mergi la medic, cu siguranta pe cand iesi din cabinet, totul va fi doar o amintire neplacuta. La fel si banii tai, dati pe consultatie, doar ca sa afli ca nu ai nimic.
In timpul saptamanii, vara, sunt 40 de grade. Constant. In weekend-uri, vremea se schimba brusc. Sunt 20 de grade. Si ploua.
Daca se anunta ploi si decizi sa nu iesi la gratar cu prietenii, sunt sanse mari ca va fi un soare arzator. Asta in timp ce ei vor fi la padure si tu te vei coace in casa.
Daca administratia blocului anunta ca a doua zi se va intrerupe furnizarea apei potabile si iti umpli vana si inca 5 bidoane cu apa, sunt sanse ca a doua zi apa sa curga, ca in oricare alta zi normala. Daca administratia blocului nu anunta ca se va intrerupe furnizarea apei potabile si nu iti umpli vana si 5 bidoane cu apa, sunt sanse sa faci dus cu apa plata.
Banii se gata fix cand ai mai mare nevoie de ei. In fiecare luna.
Detergentii si produsele de curatat se termina odata cu samponul, gelul de dus si, in principiu, cam tot ce ai prin baie. In frigider se intampla la fel si asta exact imediat dupa ce ti s-au terminat banii.
Prajitura pe care ai mai facut-o de 50 de ori pana acum ti se lasa exact cand iti vin prietenii in vizita. La fel se intampla si cu maioneza, cand o faci acasa la soacra-ta.
Ideile iti vin exact dupa ce ai postat articolul si te opresti din aspirat ca sa il completezi.
Si tot asa... :)
Eu chiar incep sa cred ca Murphy asta are ceva personal cu mine. Sau si cu voi?
Ploaia vine imediat dupa ce ti-ai spalat masina, dupa cateva saptamani bune in care ai tot amanat sa faci asta. La fel cum, daca iti speli masina fix pentru ca vrei sa ploua, nu se va intampla. De data asta.
Daca nu ai nicaieri de ajuns si nimic de facut, ultimul client va suna cu cel putin o ora inainte sa termini programul. Atunci cand ai de ajuns undeva, ultimul client va suna fix cu un minut inainte sa pleci.
Daca nu primesti facturile luna asta, asa cum se intampla de obicei si te hotarasti, intr-un final, sa faci o vizita pana la E-ON si Electrica sa vezi care-i problema, cu siguranta cand ajungi acasa, cutia postala e plina cu facturi.
Daca te doare ceva si amani de saptamani bune sa mergi la medic, cu siguranta pe cand iesi din cabinet, totul va fi doar o amintire neplacuta. La fel si banii tai, dati pe consultatie, doar ca sa afli ca nu ai nimic.
In timpul saptamanii, vara, sunt 40 de grade. Constant. In weekend-uri, vremea se schimba brusc. Sunt 20 de grade. Si ploua.
Daca se anunta ploi si decizi sa nu iesi la gratar cu prietenii, sunt sanse mari ca va fi un soare arzator. Asta in timp ce ei vor fi la padure si tu te vei coace in casa.
Daca administratia blocului anunta ca a doua zi se va intrerupe furnizarea apei potabile si iti umpli vana si inca 5 bidoane cu apa, sunt sanse ca a doua zi apa sa curga, ca in oricare alta zi normala. Daca administratia blocului nu anunta ca se va intrerupe furnizarea apei potabile si nu iti umpli vana si 5 bidoane cu apa, sunt sanse sa faci dus cu apa plata.
Banii se gata fix cand ai mai mare nevoie de ei. In fiecare luna.
Detergentii si produsele de curatat se termina odata cu samponul, gelul de dus si, in principiu, cam tot ce ai prin baie. In frigider se intampla la fel si asta exact imediat dupa ce ti s-au terminat banii.
Prajitura pe care ai mai facut-o de 50 de ori pana acum ti se lasa exact cand iti vin prietenii in vizita. La fel se intampla si cu maioneza, cand o faci acasa la soacra-ta.
Ideile iti vin exact dupa ce ai postat articolul si te opresti din aspirat ca sa il completezi.
Si tot asa... :)
Eu chiar incep sa cred ca Murphy asta are ceva personal cu mine. Sau si cu voi?
Cum să nu ai cont de Facebook?
Mă tem că treaba asta cu "nu ai cont pe Facebook, nu exiști" e cam adevărată. Păi, ce faci tu dis-de-dimineață, fix în timp ce-ți bei cafeaua, dacă nu ai Facebook? Ca să nu mai vorbim despre cele 8 ore petrecute la birou. 8 ore în care, fără Facebook, ești ca frunza-n vânt. Nu tu selfie, nu tu hashtag, nu tu like și nu tu share. Clar că n-ai cum să exiști, darămite să reziști.
Și-apoi, să nu mai vorbim de faptul că astăzi totul e pe internet, motiv pentru care primul lucru pe care îl faci când cunoști pe cineva, e să îi dai search pe Google. Nu îl găsești, ceva e dubaș. Ori se ascunde sub un nume fals, ori e rupt de lumea asta și te duci cu gândul la alte forme de viață extraterestre.
Degeaba ai tu cont pe Google+, Instagram și Twitter, Pinterest și alte rețele de socializare, care mai de care. Facebook rules. Pe Facebook afli ce și cum și unde. De pe Facebook afli că Maricica s-a măritat, Ionel e in a relationship sau Nicușor e singur. De pe Facebook afli că ninge, plouă sau că toată România e la mare. De pe Facebook afli cine s-a mai îngrășat, cine-a mai slăbit, cine cu cine s-a mai întâlnit. De pe Facebook afli ce mănâncă prietenii tăi, pe unde umblă și cu cine și tot de pe Facebook afli care ți-e programul zilnic.
Trăim pe Facebook, pentru că acolo oamenii sunt mai frumoși, lumea mai mare, mâncarea mai aleasă, prietenii mai aproape, mințile mai deschise, gurile mai slobode, viețile mai altfel. Pe Facebook e viața noastră în imagini, cu coloană sonoră, sunt prietenii cu care nu ne-am mai văzut de câțiva ani și despre care știm aproape totul, chiar și așa, sunt adevăruri și minciuni, în egală măsură, zâmbete și lacrimi, într-un singur scroll.
Și-apoi... cum să nu ai cont de Facebook?
Și-apoi, să nu mai vorbim de faptul că astăzi totul e pe internet, motiv pentru care primul lucru pe care îl faci când cunoști pe cineva, e să îi dai search pe Google. Nu îl găsești, ceva e dubaș. Ori se ascunde sub un nume fals, ori e rupt de lumea asta și te duci cu gândul la alte forme de viață extraterestre.
Degeaba ai tu cont pe Google+, Instagram și Twitter, Pinterest și alte rețele de socializare, care mai de care. Facebook rules. Pe Facebook afli ce și cum și unde. De pe Facebook afli că Maricica s-a măritat, Ionel e in a relationship sau Nicușor e singur. De pe Facebook afli că ninge, plouă sau că toată România e la mare. De pe Facebook afli cine s-a mai îngrășat, cine-a mai slăbit, cine cu cine s-a mai întâlnit. De pe Facebook afli ce mănâncă prietenii tăi, pe unde umblă și cu cine și tot de pe Facebook afli care ți-e programul zilnic.
Trăim pe Facebook, pentru că acolo oamenii sunt mai frumoși, lumea mai mare, mâncarea mai aleasă, prietenii mai aproape, mințile mai deschise, gurile mai slobode, viețile mai altfel. Pe Facebook e viața noastră în imagini, cu coloană sonoră, sunt prietenii cu care nu ne-am mai văzut de câțiva ani și despre care știm aproape totul, chiar și așa, sunt adevăruri și minciuni, în egală măsură, zâmbete și lacrimi, într-un singur scroll.
Și-apoi... cum să nu ai cont de Facebook?
luni, 8 septembrie 2014
Puțin, da' bun
Când eram mai mică, nu reușeam în niciun an să o înțeleg pe mama, care, de cum venea luna septembrie, se frăsuia de numa-numa că trebuia să pună pe iarnă. Și uite-așa, cât era septmbrie de lungă, tăiam la gogoșari și mărunțeam la țelină de-mi venea să plâng... asta după ce mă săturam de liniat caiete și de recapitulat temele de vacanță.
Ani la rând, am continuat să mă tot întreb care e schema cu pusul ăsta pe iarnă, fără să înțeleg concret ce și cum... până anul ăsta. Din curiozitate sau pentru că e primul an în casa noastră, ca familie, anul ăsta am pus pe iarnă... 2 borcane de gem de vișine și vreo 5 de căpșune. Dacă punem la socoteală și ce am mai primit de la unii, de la alții, să tot fie și un borcan de compot de prune și unul de vișine.
Cu vișinele am început în vară. Le-am cules direct din vișin, de la Gherla, am ajuns cu ele acasă, le-am spălat, le-am curățat. Să tot fi fost vreo 2 kilograme bune. Nu o avem pe Sanda Marin, așa că ne ajutăm de sfântul www ori de câte ori vrem să facem câte-o treabă din asta. Așa că, am pus zahăr și am așteptat să se facă dungă pe farfurie, că pe site așa scria:"Se fierbe până rămâne urmă pe farfurie, dacă dai cu lingura." N-am reușit să obținem dunga, decât după vreo 4 ore bune, timp în care ne-am uitat și la un film. Toate bune și frumoase, atâta doar că n-au ieșit decât 2 borcane mici, iar gemul e, mai degrabă, un magiun gros, pe care cu greu îl desprinzi de borcan. Numai bine, ne-am spus amândoi, o să ne ajungă toată iarna. Atâta doar că ne-am gândit să dăm unul cadou și am rămas numai cu unul. Bun și ăla. Vorba aia... puțin, da' bun.
Cu căpșunele n-am mai ratat-o. Am pus Gelfix și am fiert fix cât scria pe ambalaj. A ieșit de vis. Atâta doar că am citit că borcanele se întorc cu fundu-n sus ca să se sterilizeze bine. Am omis partea cu "pentru câteva minute" și le-am lăsat așa până a doua zi dimineața. Dulceața a rămas deasupra, iar căpșunele la fund. Nu-i nici așa bai, că dacă vrei să mănânci disociat, te-ai scos cu gemul nostru. Și din ăsta am dat cadou, să vadă lumea ce pricepuți suntem și să nu facă așa ca noi. Mai avem un borcan. Puțin, da' bun.
În seara asta facem ketchup. Doamne ajută-ne, că iarna-i lungă. Şi dacă a fi să fie puțin, măcar să fie bun.
-----------
Later edit: Au ieșit 8 borcane. Astea 2 din poză sunt doar pentru Mircea. El e, de altfel, și copywriter-ul din spatele acestor etichete.
Ani la rând, am continuat să mă tot întreb care e schema cu pusul ăsta pe iarnă, fără să înțeleg concret ce și cum... până anul ăsta. Din curiozitate sau pentru că e primul an în casa noastră, ca familie, anul ăsta am pus pe iarnă... 2 borcane de gem de vișine și vreo 5 de căpșune. Dacă punem la socoteală și ce am mai primit de la unii, de la alții, să tot fie și un borcan de compot de prune și unul de vișine.
Cu vișinele am început în vară. Le-am cules direct din vișin, de la Gherla, am ajuns cu ele acasă, le-am spălat, le-am curățat. Să tot fi fost vreo 2 kilograme bune. Nu o avem pe Sanda Marin, așa că ne ajutăm de sfântul www ori de câte ori vrem să facem câte-o treabă din asta. Așa că, am pus zahăr și am așteptat să se facă dungă pe farfurie, că pe site așa scria:"Se fierbe până rămâne urmă pe farfurie, dacă dai cu lingura." N-am reușit să obținem dunga, decât după vreo 4 ore bune, timp în care ne-am uitat și la un film. Toate bune și frumoase, atâta doar că n-au ieșit decât 2 borcane mici, iar gemul e, mai degrabă, un magiun gros, pe care cu greu îl desprinzi de borcan. Numai bine, ne-am spus amândoi, o să ne ajungă toată iarna. Atâta doar că ne-am gândit să dăm unul cadou și am rămas numai cu unul. Bun și ăla. Vorba aia... puțin, da' bun.Cu căpșunele n-am mai ratat-o. Am pus Gelfix și am fiert fix cât scria pe ambalaj. A ieșit de vis. Atâta doar că am citit că borcanele se întorc cu fundu-n sus ca să se sterilizeze bine. Am omis partea cu "pentru câteva minute" și le-am lăsat așa până a doua zi dimineața. Dulceața a rămas deasupra, iar căpșunele la fund. Nu-i nici așa bai, că dacă vrei să mănânci disociat, te-ai scos cu gemul nostru. Și din ăsta am dat cadou, să vadă lumea ce pricepuți suntem și să nu facă așa ca noi. Mai avem un borcan. Puțin, da' bun.
În seara asta facem ketchup. Doamne ajută-ne, că iarna-i lungă. Şi dacă a fi să fie puțin, măcar să fie bun.
-----------
Later edit: Au ieșit 8 borcane. Astea 2 din poză sunt doar pentru Mircea. El e, de altfel, și copywriter-ul din spatele acestor etichete.
vineri, 5 septembrie 2014
Treabă românească
M-am gândit mult dacă să vă povestesc prin ce-am trecut zilele astea sau nu și am decis că e util să vă împărtășesc experiența mea, pentru că nu se știe niciodată când veți fi și voi, la rândul vostru, într-o astfel de situație neplăcută.
Nu vrea să dau nume, nu e despre aruncat cu noroi, vreau doar să vă împărtășesc o experiență de viață, alături de câteva sfaturi, dacă vreți să nu pățiți ca mine.
Aplic pe un site de recrutare pentru o poziție deschisă într-o companie. Experiență relevantă - bifat, rezultate - bifat, studii și cunoștințele solicitate - bifat. Sunt sunată, după câteva zile, pentru a stabili un interviu telefonic de testare a nivelului de cunoștințe a limbii străine. Stabilim ziua și ora și așteptăm momentul. E miercuri, ora 12, sunt cu ochii pe ceas, în așteptarea apelului. 12:05, telefonul se încăpățânează să nu sune. Timpul se scurge și nu se întâmplă nimic. Trei ore mai târziu, primesc un apel. Nu pot vorbi, revin eu. Accept scuzele, restabilim o altă dată și o altă oră. De data asta e cu noroc. Va reveni cu feed-back și vom stabili următoarele etape în procesul de recrutare.
Primesc un telefon chiar a doua zi, de dimineață. Stabilim ziua și ora pentru un nou interviu telefonic, de data asta cu cineva din conducere. Telefonul sună fix la ora stabilită. Discuția decurge firesc, aproape o oră. Închid, cu promisiunea că voi primi din nou feed-back, în câteva zile. Luni dimineață sunt sunată din nou, pentru a stabili un interviu la sediul firmei, cu cei cu care ar urma să lucrez direct. Stabilim ziua și ora și mă grăbesc să îmi rezerv zi de concediu. Sunt încă în preaviz și mai am doar 2 zile de concediu pe care mi le pot lua până plec.
În ziua stabilită, de dimineață, primesc un telefon. Cu scuzele de rigoare, trebuie să reprogramăm interviul pentru o altă zi. Se întâmplă, îmi spun în gând, explicând în timpul ăsta cele 2 zile de concediu, preaviz, posibilitatea de a nu mai putea să îmi iau din nou o zi de concediu. Sun la birou și rezolv. Resun și confirm reprogramarea interviului pentru luni.
E luni, ora 12. În timp ce îmi calc cămașa pentru interviu, mă gândesc la ce m-ar putea întreba și cum vor decurge lucrurile. Sunt nerăbdătoare să ajung acolo, să-i cunosc și să mă apropii și mai mult de ideea de a mă alătura echipei lor. E ora 12:30 și sunt pregătită să ies din casă. Cu mâna pe clanță, îmi sună telefonul. Răspund. Reprogramăm. Iar. Mă enervez, la gândul că mi-am irosit ambele zile, fără rost. Explic că până după preaviz nu mai pot veni la sediul firmei. Mi se comunică faptul că vor încerca să găsească o soluție și vor reveni în cursul săptămânii pentru o reprogramare a interviului.
Preavizul e gata. Încă n-am primit niciun telefon. Mai aștept. Nimic. Nu am nicio adresă de e-mail, toate discuțiile s-au purtat telefonic. Scriu, totuși, un mesaj și mi se răspunde că voi fi sunată. Primesc un apel câteva zile mai târziu, pe plajă în Costinești. Mi se mulțumește pentru interesul încă acrodat firmei și reprogramăm interviul pentru săptămâna ce urmează.
În sfârșit ne cunoaștem. E chiar mai frumos decât m-am așteptat și parcă îmi doresc mai mult să mă alătur echipei lor. Interviul decurge ca o discuție între 2 prieteni vechi, iar feed-back-ul pe care îl primesc e unul mai mult decât încurajator. În câteva zile, mi se trimite o testare on-line. Comunicăm pe e-mail, pentru prima oară în acest lung proces de recrutare. Mi se comunică clar ce am de făcut și care sunt criteriile de a merge mai departe. Rezultatele testării sunt sub așteptări. Primesc un feed-back imediat legat de asta, urmând să revină cu un răspuns concret din partea managementului.
Îmi iau deja gândul, pentru că înțeleg că e un criteriu eliminatoriu și nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor. Primesc, peste câteva zile, din nou un apel, în care mi se comunică faptul că răspunsul e, totuși, pozitiv și trecem la ultima etapă din proces: interviul final, cu managerul companiei. Stabilim ziua și ora. Sunt întrebată care sunt așteptările salariale. Îmi spun că dacă am trecut de momentul cu testul, de acum totul depinde de cum pot să transmit ceea ce pot să fac și cât îmi doresc să mă alătur lor.
A doua zi, sunt anunțată că e nevoie să reprogramăm interviul, au apărut din nou chestiuni neprevăzute. Sunt deja obișnuită cu asta, așa că nu mă mai deranjează atât de tare. Urmează să ma resune atunci când va ști ceva concret. Mă liniștesc și aștept.
La 2 zile, sunt sunată pentru că ar vrea să îmi propună o altă poziție. Consideră că s-ar potrivi mai bine profilului meu. Accept propunerea de a o lua de la capăt cu întreg procesul de recrutare, nu înainte de a mă asigura că, în cazul în care lucrurile nu vor merge în direcția dorită, va rămâne deschisă prima poziție pentru care am aplicat. E de la sine înțeles, mi se răspunde de la capătul celălalt al firului și fixăm un nou interviu telefonic.
Trec și prin etapele de recrutare pentru cea de-a doua poziție și aștept un răspuns - către care din cele 2 se vor orienta. Zilele trecute primesc un e-mail (al doilea în acest lung proces de recrutare), în care mi se mulțumește pentru implicare și mi se comunică faptul că au ales pe altcineva. Neplăcut surprinsă, încerc să clarific dacă e-mailul face referire la cea de-a doua poziție sau la ambele. Mi se răspunde că procesul pentru prima poziție era finalizat chiar după primul interviu la sediul firmei, oare nu asta înțelesesem și eu? Iar pentru cel de-al doilea job au luat pe cineva cu mai puțină experiență, dar, hei, CV-ul meu poate rămâne în baza lor de date în cazul în care se ivește ceva cu care să mă potrivesc.
Mi-e greu să înțeleg toate rațiunile pentru care lucrurile s-au întâmplat așa și refuz să mai înghit explicațiile "politically correct" pe care au tot încercat, în zilele care au urmat, să mi le servească. Mă deranjează cel mai tare modul în care am fost mințită și neputința mea de a demonstra, de fapt, cum au decurs lucrurile, într-un proces în care toate discuțiile s-au purtat telefonic și nu am primit nimic în scris. Mă deranjează lejeritatea cu care ești dat la o parte și motivele pe care le invocă atunci când o fac. Am înțeles, în schimb, că, oricât de frumos ar suna treaba asta cu companiile din afară, care vin și investesc la noi și ne oferă locuri de muncă, într-un mediu de lucru prietenos și cu condiții foarte avantajoase, atunci când lipsa de profesionalism și miserupismul românesc sunt agreate și chiar încurajate, iese o treabă românească.
Nu vrea să dau nume, nu e despre aruncat cu noroi, vreau doar să vă împărtășesc o experiență de viață, alături de câteva sfaturi, dacă vreți să nu pățiți ca mine.
Aplic pe un site de recrutare pentru o poziție deschisă într-o companie. Experiență relevantă - bifat, rezultate - bifat, studii și cunoștințele solicitate - bifat. Sunt sunată, după câteva zile, pentru a stabili un interviu telefonic de testare a nivelului de cunoștințe a limbii străine. Stabilim ziua și ora și așteptăm momentul. E miercuri, ora 12, sunt cu ochii pe ceas, în așteptarea apelului. 12:05, telefonul se încăpățânează să nu sune. Timpul se scurge și nu se întâmplă nimic. Trei ore mai târziu, primesc un apel. Nu pot vorbi, revin eu. Accept scuzele, restabilim o altă dată și o altă oră. De data asta e cu noroc. Va reveni cu feed-back și vom stabili următoarele etape în procesul de recrutare.
Primesc un telefon chiar a doua zi, de dimineață. Stabilim ziua și ora pentru un nou interviu telefonic, de data asta cu cineva din conducere. Telefonul sună fix la ora stabilită. Discuția decurge firesc, aproape o oră. Închid, cu promisiunea că voi primi din nou feed-back, în câteva zile. Luni dimineață sunt sunată din nou, pentru a stabili un interviu la sediul firmei, cu cei cu care ar urma să lucrez direct. Stabilim ziua și ora și mă grăbesc să îmi rezerv zi de concediu. Sunt încă în preaviz și mai am doar 2 zile de concediu pe care mi le pot lua până plec.
În ziua stabilită, de dimineață, primesc un telefon. Cu scuzele de rigoare, trebuie să reprogramăm interviul pentru o altă zi. Se întâmplă, îmi spun în gând, explicând în timpul ăsta cele 2 zile de concediu, preaviz, posibilitatea de a nu mai putea să îmi iau din nou o zi de concediu. Sun la birou și rezolv. Resun și confirm reprogramarea interviului pentru luni.
E luni, ora 12. În timp ce îmi calc cămașa pentru interviu, mă gândesc la ce m-ar putea întreba și cum vor decurge lucrurile. Sunt nerăbdătoare să ajung acolo, să-i cunosc și să mă apropii și mai mult de ideea de a mă alătura echipei lor. E ora 12:30 și sunt pregătită să ies din casă. Cu mâna pe clanță, îmi sună telefonul. Răspund. Reprogramăm. Iar. Mă enervez, la gândul că mi-am irosit ambele zile, fără rost. Explic că până după preaviz nu mai pot veni la sediul firmei. Mi se comunică faptul că vor încerca să găsească o soluție și vor reveni în cursul săptămânii pentru o reprogramare a interviului.
Preavizul e gata. Încă n-am primit niciun telefon. Mai aștept. Nimic. Nu am nicio adresă de e-mail, toate discuțiile s-au purtat telefonic. Scriu, totuși, un mesaj și mi se răspunde că voi fi sunată. Primesc un apel câteva zile mai târziu, pe plajă în Costinești. Mi se mulțumește pentru interesul încă acrodat firmei și reprogramăm interviul pentru săptămâna ce urmează.
În sfârșit ne cunoaștem. E chiar mai frumos decât m-am așteptat și parcă îmi doresc mai mult să mă alătur echipei lor. Interviul decurge ca o discuție între 2 prieteni vechi, iar feed-back-ul pe care îl primesc e unul mai mult decât încurajator. În câteva zile, mi se trimite o testare on-line. Comunicăm pe e-mail, pentru prima oară în acest lung proces de recrutare. Mi se comunică clar ce am de făcut și care sunt criteriile de a merge mai departe. Rezultatele testării sunt sub așteptări. Primesc un feed-back imediat legat de asta, urmând să revină cu un răspuns concret din partea managementului.
Îmi iau deja gândul, pentru că înțeleg că e un criteriu eliminatoriu și nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor. Primesc, peste câteva zile, din nou un apel, în care mi se comunică faptul că răspunsul e, totuși, pozitiv și trecem la ultima etapă din proces: interviul final, cu managerul companiei. Stabilim ziua și ora. Sunt întrebată care sunt așteptările salariale. Îmi spun că dacă am trecut de momentul cu testul, de acum totul depinde de cum pot să transmit ceea ce pot să fac și cât îmi doresc să mă alătur lor.
A doua zi, sunt anunțată că e nevoie să reprogramăm interviul, au apărut din nou chestiuni neprevăzute. Sunt deja obișnuită cu asta, așa că nu mă mai deranjează atât de tare. Urmează să ma resune atunci când va ști ceva concret. Mă liniștesc și aștept.
La 2 zile, sunt sunată pentru că ar vrea să îmi propună o altă poziție. Consideră că s-ar potrivi mai bine profilului meu. Accept propunerea de a o lua de la capăt cu întreg procesul de recrutare, nu înainte de a mă asigura că, în cazul în care lucrurile nu vor merge în direcția dorită, va rămâne deschisă prima poziție pentru care am aplicat. E de la sine înțeles, mi se răspunde de la capătul celălalt al firului și fixăm un nou interviu telefonic.
Trec și prin etapele de recrutare pentru cea de-a doua poziție și aștept un răspuns - către care din cele 2 se vor orienta. Zilele trecute primesc un e-mail (al doilea în acest lung proces de recrutare), în care mi se mulțumește pentru implicare și mi se comunică faptul că au ales pe altcineva. Neplăcut surprinsă, încerc să clarific dacă e-mailul face referire la cea de-a doua poziție sau la ambele. Mi se răspunde că procesul pentru prima poziție era finalizat chiar după primul interviu la sediul firmei, oare nu asta înțelesesem și eu? Iar pentru cel de-al doilea job au luat pe cineva cu mai puțină experiență, dar, hei, CV-ul meu poate rămâne în baza lor de date în cazul în care se ivește ceva cu care să mă potrivesc.
Mi-e greu să înțeleg toate rațiunile pentru care lucrurile s-au întâmplat așa și refuz să mai înghit explicațiile "politically correct" pe care au tot încercat, în zilele care au urmat, să mi le servească. Mă deranjează cel mai tare modul în care am fost mințită și neputința mea de a demonstra, de fapt, cum au decurs lucrurile, într-un proces în care toate discuțiile s-au purtat telefonic și nu am primit nimic în scris. Mă deranjează lejeritatea cu care ești dat la o parte și motivele pe care le invocă atunci când o fac. Am înțeles, în schimb, că, oricât de frumos ar suna treaba asta cu companiile din afară, care vin și investesc la noi și ne oferă locuri de muncă, într-un mediu de lucru prietenos și cu condiții foarte avantajoase, atunci când lipsa de profesionalism și miserupismul românesc sunt agreate și chiar încurajate, iese o treabă românească.
Target-ul nostru cel de toate zilele
De câțiva ani încoace, pâinea noastră cea de toate zilele ar putea fi, cu succes, înlocuită cu target-ul nostru cel de toate zilele. Același lucru și de-o parte, și de alta. Nu-l ai, nu mănânci.
Nici nu mai contează că lucrezi la magazinul din colț sau ridici tomberoanele în fiecare dimineață. Ești angajat, ai target. Nu ți-l faci, zbori. Deși e foarte posibil ca și pentru zburat să ai un target.
Polițișii au target, vânzătorii au target, contabilii au target, femeile de serviciu au target, popii au target, toată lumea are un sfânt target. Trist e, doar, că povestea asta cu target-ul e, din păcate, un never ending story. Pe când te trezești la final de lună, cu limba scoasă, că ai reușit, cumva-cumva, să atingi target-ul inuman de luna asta, hop, c-apare, ca o floare, target-ul nou. Fix ca-n poveștile cu Făt Frumos - și el creștea într-un an cât alții în 7.
Și-apoi vorba aia - de aia-i target, să nu-l faci. Sau fă-l, dar chinuie-te, că altfel, ce target o mai fi și ăsta? Targetu-i target, nici mai mult, nici mai puțin. Mama lui de target!
Nici nu mai contează că lucrezi la magazinul din colț sau ridici tomberoanele în fiecare dimineață. Ești angajat, ai target. Nu ți-l faci, zbori. Deși e foarte posibil ca și pentru zburat să ai un target.
Polițișii au target, vânzătorii au target, contabilii au target, femeile de serviciu au target, popii au target, toată lumea are un sfânt target. Trist e, doar, că povestea asta cu target-ul e, din păcate, un never ending story. Pe când te trezești la final de lună, cu limba scoasă, că ai reușit, cumva-cumva, să atingi target-ul inuman de luna asta, hop, c-apare, ca o floare, target-ul nou. Fix ca-n poveștile cu Făt Frumos - și el creștea într-un an cât alții în 7.
Și-apoi vorba aia - de aia-i target, să nu-l faci. Sau fă-l, dar chinuie-te, că altfel, ce target o mai fi și ăsta? Targetu-i target, nici mai mult, nici mai puțin. Mama lui de target!
joi, 4 septembrie 2014
O veste mult așteptată
Dragilor și dragelor,
Suntem cu emoții. Mari. După o lungă vreme de tatonări și "cum ar fi dacă...", ne pregătim de admitere la facultate. Din nou. Știu, suntem în prag de 30, dar, hei, decât niciodată, mai bine mai târziu.
Azi noapte pe la 2 eram amândoi cocoțați pe telefon, citind despre planuri de învățământ, taxe de studiu și calendar de admitere.
Astăzi, ne pregătim să scriem eseul motivațional. Am răscolit deja dosarele în căutarea diplomei de Bacalaureat și a foii matricole, facem clasamente, ne antrenăm pentru ce urmează.
Nu pot să nu recunosc că și eu am emoții. Emoții pentru admitere, emoții pentru cele 6 sesiuni care urmează, emoții pentru licență și, de ce nu, emoții pentru tot ce va urma.
Sunt fericită însă că se împlinește, așa, un vis al multor oameni din viața noastră și chiar un vis al nostru și, mai ales, că o să trăiesc din nou, alături de studentul meu, frumoasa viață studențească. O, nopți nedormite, o, sesiuni, o, cursuri, o, voi, ani ai tinereții... bine ați revenit!
Țineți-ne pumnii strânși să fim pe listele de admiși!
P.S.: Știu că toată postarea asta e la plural, dar ca să știți... doar Mircea dă la facultate, mie îmi ajung și chiar îmi prisosesc și astea pe care le am.
Gândurile unui om frustrat
Da, știu, o să încep eu cu concluzia voastră, ca să vă scutesc de-un chin al sincerității și să nu citiți fără să știți despre ce e vorba. Sunt o frustrată. Așa o să vă gândiți, poate, după ce o să citiți rândurile astea. Și poate că nici nu greșiți atât de mult, pentru că, de fapt, dacă e să ne luăm după definiția de aici, am tot dreptul să mă consider așa.
Dincolo însă de sensul cât se poate de peiorativ, stau povești reale, pe care le-am trăit de-a lungul anilor de după absolvirea unui facultăți, de stat, la zi, cu bursă și pe care, printre altele, am terminat-o șefă de promoție. Știu, nici asta nu mai înseamnă mare lucru în ziua de azi, la fel cum nici facultatea în sine nu mai are nicio valoare, atâta timp cât nu ești adaptat pieței și nu știi să faci ceva concret. Totuși, mă gândesc că undeva, într-o societate sănătoasă, în care n-o să ieșim din nou la vot doar ca să nu iasă Ponta președinte și o să votăm a-nu-știu-câta-oară negativ, îndrăznesc doar să mă gândesc, poate, că asta ar conta. La fel cum ar conta cei doi ani de masterat, nopțile nedormite din sesiuni, banii investiți de-ai mei să-mi facă un viitor și visele cu care am pornit la drum, acum mulți ani, într-o naivitate pe care nici astăzi n-o înțeleg.
Am fost parte a unei generații cumva de sacrificiu și nu spun asta pentru că noi am dat Bac-ul la 6 materii sau am intrat la facultăți pe baza mediilor din anii de liceu. Nu, n-are nicio legătură cu asta. Are, în schimb, legătură cu faptul că am terminat cei 4 ani de facultate în chiar începutul crizei mondiale și ne-am trezit, cu toții, aruncați într-o lume mult prea mare și mult prea nepregătiți pentru ce avea să urmeze. Ne-am chinuit cumva și am supraviețuit, în toți anii de după, alegând, unii dintre noi, soluții pe care le-am crezut temporare și care s-au devenit, la un moment dat, singura opțiune viabilă, chiar dacă asta a însemnat renunțarea la vise, la speranțe, la demnitate...
Știu, mă gândesc că sunt, printre voi, unii care n-au renunțat. Mulți vă întoarceți în țară în concedii și atunci sunteți fericiți doar pentru că vă revedeți părinții și puținii prieteni care v-au mai rămas aici. O mică parte dintre voi ați avut șansa de a nu renunța aici, în țară, dar sunteți atât de puțini încât vă număr pe degetele de la o mână.
Iar eu? Eu m-am luptat câțiva ani cu mine să mă conving că ceea ce mi se întâmplă nu e ceea ce merit, că modul în care mi se vorbește de la capătul celălalt de fir nu e normal, că nu am acceptat să fac un job pentru a-mi pierde și ultima fărâmă de demnitate, că nu e firesc ca după atâția ani de școală să înghit orice, din partea oricui, să plec capul și să tac. Despre asta e vorba, până la urmă?
Continui să mă zbat în același hățiș. Mi-e dat să întâlnesc același fel de oameni. Am ajuns să înțeleg că trăiesc într-o țară în care nu există respect pentru valori, pentru tineri și pentru visele lor, pentru viitor și pentru mai bine. Atâta timp cât lucrurile vor continua să se întâmple așa, în România nu va fi bine niciodată. Atâta timp cât angajările în companii se vor face pe criterii deloc transparente, cât timp oamenii buni vor fi dați la o parte de teamă să nu ia, odată ajunși într-o firmă, locul altora ajunși pe nedrept pe poziții sus-puse, atâta timp cât ne vom minți în față unii pe alții, cu zâmbetul pe buze și vom considera că așa e normal, voi continua să cred că ne merităm soarta, cu vârf și îndesat.
Știu că sunt un om frustrat și o spun fără pic de resentimente. Sunt frustrată de dreptul de a vorbi atunci când am ceva de spus, de dreptul de a lupta pentru lucrurile în care cred, de dreptul de a primi un feed-back onest atunci când mă respingi la job-uri pentru care tu mă recrutezi și apoi îmi scrii un e-mail sec, în care îmi spui că sunt supracalificată, de dreptul de a visa că pot să fac ceea ce îmi place, de dreptul de a spera că pot trăi într-o țară normală.
E ultima frustrare înainte de a împacheta totul într-o valiză plină de speranțe. Și, cine știe, poate că, dincolo de țara asta, uneori, visele devin realitate.
Dincolo însă de sensul cât se poate de peiorativ, stau povești reale, pe care le-am trăit de-a lungul anilor de după absolvirea unui facultăți, de stat, la zi, cu bursă și pe care, printre altele, am terminat-o șefă de promoție. Știu, nici asta nu mai înseamnă mare lucru în ziua de azi, la fel cum nici facultatea în sine nu mai are nicio valoare, atâta timp cât nu ești adaptat pieței și nu știi să faci ceva concret. Totuși, mă gândesc că undeva, într-o societate sănătoasă, în care n-o să ieșim din nou la vot doar ca să nu iasă Ponta președinte și o să votăm a-nu-știu-câta-oară negativ, îndrăznesc doar să mă gândesc, poate, că asta ar conta. La fel cum ar conta cei doi ani de masterat, nopțile nedormite din sesiuni, banii investiți de-ai mei să-mi facă un viitor și visele cu care am pornit la drum, acum mulți ani, într-o naivitate pe care nici astăzi n-o înțeleg.
Am fost parte a unei generații cumva de sacrificiu și nu spun asta pentru că noi am dat Bac-ul la 6 materii sau am intrat la facultăți pe baza mediilor din anii de liceu. Nu, n-are nicio legătură cu asta. Are, în schimb, legătură cu faptul că am terminat cei 4 ani de facultate în chiar începutul crizei mondiale și ne-am trezit, cu toții, aruncați într-o lume mult prea mare și mult prea nepregătiți pentru ce avea să urmeze. Ne-am chinuit cumva și am supraviețuit, în toți anii de după, alegând, unii dintre noi, soluții pe care le-am crezut temporare și care s-au devenit, la un moment dat, singura opțiune viabilă, chiar dacă asta a însemnat renunțarea la vise, la speranțe, la demnitate...
Știu, mă gândesc că sunt, printre voi, unii care n-au renunțat. Mulți vă întoarceți în țară în concedii și atunci sunteți fericiți doar pentru că vă revedeți părinții și puținii prieteni care v-au mai rămas aici. O mică parte dintre voi ați avut șansa de a nu renunța aici, în țară, dar sunteți atât de puțini încât vă număr pe degetele de la o mână.
Iar eu? Eu m-am luptat câțiva ani cu mine să mă conving că ceea ce mi se întâmplă nu e ceea ce merit, că modul în care mi se vorbește de la capătul celălalt de fir nu e normal, că nu am acceptat să fac un job pentru a-mi pierde și ultima fărâmă de demnitate, că nu e firesc ca după atâția ani de școală să înghit orice, din partea oricui, să plec capul și să tac. Despre asta e vorba, până la urmă?
Continui să mă zbat în același hățiș. Mi-e dat să întâlnesc același fel de oameni. Am ajuns să înțeleg că trăiesc într-o țară în care nu există respect pentru valori, pentru tineri și pentru visele lor, pentru viitor și pentru mai bine. Atâta timp cât lucrurile vor continua să se întâmple așa, în România nu va fi bine niciodată. Atâta timp cât angajările în companii se vor face pe criterii deloc transparente, cât timp oamenii buni vor fi dați la o parte de teamă să nu ia, odată ajunși într-o firmă, locul altora ajunși pe nedrept pe poziții sus-puse, atâta timp cât ne vom minți în față unii pe alții, cu zâmbetul pe buze și vom considera că așa e normal, voi continua să cred că ne merităm soarta, cu vârf și îndesat.
Știu că sunt un om frustrat și o spun fără pic de resentimente. Sunt frustrată de dreptul de a vorbi atunci când am ceva de spus, de dreptul de a lupta pentru lucrurile în care cred, de dreptul de a primi un feed-back onest atunci când mă respingi la job-uri pentru care tu mă recrutezi și apoi îmi scrii un e-mail sec, în care îmi spui că sunt supracalificată, de dreptul de a visa că pot să fac ceea ce îmi place, de dreptul de a spera că pot trăi într-o țară normală.
E ultima frustrare înainte de a împacheta totul într-o valiză plină de speranțe. Și, cine știe, poate că, dincolo de țara asta, uneori, visele devin realitate.
miercuri, 3 septembrie 2014
Câte ceva despre sinceritate
Trăim într-o societate în care sinceritatea a ajuns un subiect tabu și în care zâmbetele false și complezențele sociale au ajuns la rang de valori sine qua non.
Ne mințim cu zâmbetul pe buze și cu o sinceritate debordantă, iar adevărurile din noi au devenit cele mai crunte minciuni. Ne mințim că suntem încă tineri și că putem orice, ne mințim că avem școli alese și că asta ne ajută cu ceva în viață, ne mințim că avem job-ul visurilor noastre și ne mințim că ne-am găsit sufletul-pereche, lângă care o să trăim fericiți, până la adânci bătrâneți.
Ne mințim unii pe alții cu o lejeritate ce mie, personal, îmi dă de gândit, tot mai mult. Schimbăm amabilități cu ceilalți și, din păcate, tot mai des, cu noi înșine, lăsându-ne purtați într-o mare minciună amorfă, care ne putrezește pe dinăuntru și ne face mai știrbi și mai urâți.
Preferăm să zâmbim fals sau să întoarcem spatele oamenilor, fără să le spunem de ce, preferăm comoditatea falsității în detrimentul unor adevăruri dureroase, dar atât de sănătoase. Preferăm să ne urăm "la mulți ani" pe Facebook, iar când ne întâlnim față în față ne facem că nu ne cunoaștem, ne dăm like-uri la poze și postări, când, de fapt, singurul motiv pentru care ne urmărim unii pe alții e să ne convingem că noi suntem mai deștepți și mai frumoși, trimitem și primim feed-back-uri "politically correct", fără să ne spunem vreodată părerea sinceră despre lumea din jurul nostru.
Strângem din dinți și rânjim tâmp în fața șefilor, mulți dintre ei ajunși în poziții de conducere pe care nu le merită, adunând atâtea frustrări, iar atunci când avem șansa să vorbim, ne ascundem în spatele ratelor și a grijii pentru ziua de mâine și ne mințim că nici nu e chiar așa de rău. Ne povestim unii altora bucuriile și arătăm mereu doar fața frumoasă a poveștii vieții noastre. Ne ascundem necazurile și neajunsurile, în încercarea de a părea, cel puțin, chiar dacă nu suntem, perfecți.
Noi avem cea mai frumoasă casă și cel mai frumos copil, cel mai cuminte cățel și cel mai bun soț, cu care nu ne certăm niciodată. Apărem în public și jucăm un rol, de fiecare dată același, iar atunci când ne întoarcem acasă ne dezbrăcăm de prejudecăți și suntem oameni normali.
Ne constrângem să acceptăm orice, doar de rușinea de a spune "nu", facem prea multe lucruri din obligație și atât de puține din plăcere, trăim după "gura lumii" și bifăm, muți și într-o suferință surdă, tot ce se poate bifa ca să fim în rând cu lumea, fără să ne gândim o secundă la noi înșine și la ce ne-am dori noi, cu adevărat.
Am ajuns să ne mințim atât de natural, încât uneori stau și mă gândesc dacă nu cumva asta e normalitatea și sinceritatea a devenit doar un mod de a te îndepărta de toți și de a te apropia de tine, cu riscul chiar de a trăi într-o lume goală, dar totuși plină de sens.
Ne mințim cu zâmbetul pe buze și cu o sinceritate debordantă, iar adevărurile din noi au devenit cele mai crunte minciuni. Ne mințim că suntem încă tineri și că putem orice, ne mințim că avem școli alese și că asta ne ajută cu ceva în viață, ne mințim că avem job-ul visurilor noastre și ne mințim că ne-am găsit sufletul-pereche, lângă care o să trăim fericiți, până la adânci bătrâneți.
Ne mințim unii pe alții cu o lejeritate ce mie, personal, îmi dă de gândit, tot mai mult. Schimbăm amabilități cu ceilalți și, din păcate, tot mai des, cu noi înșine, lăsându-ne purtați într-o mare minciună amorfă, care ne putrezește pe dinăuntru și ne face mai știrbi și mai urâți.
Preferăm să zâmbim fals sau să întoarcem spatele oamenilor, fără să le spunem de ce, preferăm comoditatea falsității în detrimentul unor adevăruri dureroase, dar atât de sănătoase. Preferăm să ne urăm "la mulți ani" pe Facebook, iar când ne întâlnim față în față ne facem că nu ne cunoaștem, ne dăm like-uri la poze și postări, când, de fapt, singurul motiv pentru care ne urmărim unii pe alții e să ne convingem că noi suntem mai deștepți și mai frumoși, trimitem și primim feed-back-uri "politically correct", fără să ne spunem vreodată părerea sinceră despre lumea din jurul nostru.
Strângem din dinți și rânjim tâmp în fața șefilor, mulți dintre ei ajunși în poziții de conducere pe care nu le merită, adunând atâtea frustrări, iar atunci când avem șansa să vorbim, ne ascundem în spatele ratelor și a grijii pentru ziua de mâine și ne mințim că nici nu e chiar așa de rău. Ne povestim unii altora bucuriile și arătăm mereu doar fața frumoasă a poveștii vieții noastre. Ne ascundem necazurile și neajunsurile, în încercarea de a părea, cel puțin, chiar dacă nu suntem, perfecți.
Noi avem cea mai frumoasă casă și cel mai frumos copil, cel mai cuminte cățel și cel mai bun soț, cu care nu ne certăm niciodată. Apărem în public și jucăm un rol, de fiecare dată același, iar atunci când ne întoarcem acasă ne dezbrăcăm de prejudecăți și suntem oameni normali.
Ne constrângem să acceptăm orice, doar de rușinea de a spune "nu", facem prea multe lucruri din obligație și atât de puține din plăcere, trăim după "gura lumii" și bifăm, muți și într-o suferință surdă, tot ce se poate bifa ca să fim în rând cu lumea, fără să ne gândim o secundă la noi înșine și la ce ne-am dori noi, cu adevărat.
Am ajuns să ne mințim atât de natural, încât uneori stau și mă gândesc dacă nu cumva asta e normalitatea și sinceritatea a devenit doar un mod de a te îndepărta de toți și de a te apropia de tine, cu riscul chiar de a trăi într-o lume goală, dar totuși plină de sens.
marți, 2 septembrie 2014
Cum îți dai seama c-ai îmbătrânit
Zilele trecute mă gândeam cum mă uitam eu în liceu la oameni de 30 de ani și îi consideram "bătrâni" și cum, ajunsă acum în pragul lor, îmi redefinesc standardele de "bătrânețe", gândindu-mă că bătrân ești de la 70 de ani încolo. Știu, îmi forțez puțin norocul, dar ce să fac, speranța moare ultima...
Oricum, realizez în fiecare zi că, deși ne simțim încă tineri și refuzăm viața de oameni mari, pe care atât de tare ne-o doream acum câțiva ani, sunt semne clare în jurul nostru care ne spun sigur că nu mai suntem ce-am fost.
Dacă prietenii te invită în oraș și singura locație pe care o știi e Seven-ul de pe Eroilor... ai îmbătrânit.
Dacă după amiaza ieși de la birou și dai iama în Auchan să cheltuiești bonurile de masă pe detergenți, apă plată, pâine integrală și fructe proaspete, în loc să-ți umpli coșul cu băutură și chips-uri... ai îmbătrânit.
Dacă în rarele ocazii când ieși în oraș, o faci doar ca să primești invitație la nuntă sau botez... ai îmbătrânit.
Dacă sâmbăta de dimineață o petreci acasă, dând cu aspiratorul și spălând haine... ai îmbătrânit.
Dacă duminica de dimineață, când alții se întorc din cluburi, tu te pregătești să mergi la biserică... ai îmbătrânit.
Dacă seara, după 9, ți se face somn și adormi în fața televizorului, cu cana de ceai de tei în mână... ai îmbătânit.
Dacă ai un apartament frumos, cu cel puțin 2 camere și rate pe măsură... ai îmbătrânit.
Dacă te îmbrăci la cămașă și sacou chiar și atunci când ieși cu prietenii în oraș... ai îmbătrânit.
Dacă trebuie să completezi un formular on-line și dai scroll cu mouse-ul de cel puțin 4-5 ori în dreptul anului de naștere... ai îmbătrânit.
Dacă părinții nu te mai sună de 3 ori pe zi să te întrebe dacă ai mâncat și dacă mai ai bani... ai îmbătrânit.
Dacă copiii de la bloc te salută cu "sărut-mâna!"... e clar, ai îmbătrânit!!!
Cât dau?
Mai sunt câteva luni și se termină sezonul de nunți 2014. Sunt convinsă că mulți dintre voi ați fost măcar la o nuntă anul ăsta, dacă nu chiar la mai multe și nu doar o dată ați avut dificultăți în a stabili câți bani e potrivit să dați, în funcție de relația cu mirii, locație, ziua desfășurării evenimentului, venitul realizat etc.
Ei bine, nu mai sunteți nevoiți să întrebați pe sub masă cât dau vecinii voștri de scaun, puteți intra aici și veți afla, cu siguranță, care e prețul corect.
În altă ordine de idei, să trăiască mirii și noi toți, pe lângă ei!
Ei bine, nu mai sunteți nevoiți să întrebați pe sub masă cât dau vecinii voștri de scaun, puteți intra aici și veți afla, cu siguranță, care e prețul corect.
În altă ordine de idei, să trăiască mirii și noi toți, pe lângă ei!
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)