O pagina goala

De cand ma stiu, mi-au placut tare mult cuvintele. Ma surprind mai mereu jucandu-ma cu ele, inventand jocuri de cuvinte, vorbind prea mult si ascultand prea putin. Ma grabesc sa vorbesc si, mai nou, sa scriu, cu disperarea de a nu lasa ceva nerostit, iar seara cand pun capul pe perna, gandurile si cuvintele curg, uneori, suvoi.

Imi promit ca o sa scriu despre tot, ca nu voi uita nimic si ca voi reusi sa spun tot ce e de spus, pana ma voi goli de cuvinte. De indata ce ma asez in fata paginii albe, ca un transfer ciudat, gandurile imi dispar, brusc, si mintea mi se goleste, ca o pagina alba. Poate ca e un semn, menit sa imi spuna ca uneori, pentru ca mintea sa se goleasca, e nevoie sa taci si nu sa vorbesti. Poate ca sufletul se linisteste in tacere si nu in cuvinte. Multe, insiruite, cu sens sau fara.

Scriu... si sterg... Si, dupa cateva momente de ratacire, incerc sa scriu iar. Incerc sa fiu amuzanta, stiu ca asa v-am obisnuit si asa ati ajuns, poate, aici. Azi nu-mi iese. Si poate ca si maine va fi la fel. Uneori, lucrurile pur si simplu nu-s facute sa fie. Uneori, tot ce poti sa exprimi e intr-o pagina. Goala. Ma gandesc la ce-mi tot spunea cineva, odata... "Da-ti timp si ai rabdare cu tine. Nu pune singura presiune pe tine, sunt oricum multi altii dispusi sa o faca."

Astazi mi-am propus sa-mi dau timp. O sa am rabdare cu mine. Nu o sa pun presiune pe mine. Vor fi zile cand pagina asta va fi goala.