După 9 ani în Cluj...

...am intrat, în sfârșit, după ce am trecut de atâtea ori, doar curioasă, pe lângă, la Vărzărie, pe Eroilor.

Nici nu vă puteți imagina cum e să iei masa în centrul Clujului, să mănânci cea mai bună varză a la Cluj și cea mai bună fasole frecată, cu ciolan afumat, asta în timp ce în jurul vostru se vorbește doar în engleză, franceză, germană sau alte limbi străine.

Locația și-a păstrat aerul cumva comunist, de la mesele din sală, acoperite de fețe de masă vechi, până la chelneri și chiar prețuri. Felurile de mâncare sunt simple - iahnie de fasole cu ciolan, fasole frecată, sarmale cu carne sau ciuperci, lucskos (ciorbă de varză cu afumătură), celebra varză a la Cluj și nelipsitul Vargabeles, însă pentru orice am încercat până acum, gustul a fost desăvârșit. La Vărzărie e gustul mâncării de acasă, iar prețurile sunt mai mult decât de bun-simț.

Spre exemplu, o porție de varză a la Cluj e 10 lei (350 gr.), o Cola e 3 lei și o ceafă la grătar cu cartofi parizieni, 13 lei. Porțiile sunt suficiente, deși, dacă ajungeți acolo flămânzi, la cât de gustuoase sunt toate preparatele, e posibil să cereți supliment.

La orele prânzului, locația e destul de aglomerată, însă vă asigur că merită toată osteneala. Dacă sunt atâția turiști care vin cu foița scrisă, de acasă, cu Vărzărie și varză a la Cluj, poate că ei știu ceva ce noi nu știm... sau nu știam, până mai ieri.

Vă recomand cu cea mai mare încredere să îi treceți pragul, măcar o dată. Veți reveni, cu siguranță.

Sfârșitul nu-i aici...

Îmi aduc aminte chiar și acum, cu nostalgie cumva, cum, în toți anii de școală, prima zi era marcată de câteva lucruri esențiale, pe care le așteptam cu mai multă sau mai puțină plăcere. Erau unghiile tăiate până-n carne, batistuța albă și controlatul de păduchi - pe care le uram din tot sufletul și de care și astăzi îmi aduc aminte cu un nod în gât - erau exercițiile din Cărbunaru, interminabile și obositoare, erau cărțile citite în tihnă... și mai erau poveștile vacanței.

Ce știu sigur că mă încânta și nu mă lăsa să dorm cu câteva seri înainte de 15 septembrie era momentul ăla în care te revedeai cu toți colegii, după 3 luni și, după bucuria revederii, te ridicai timid, din bancă, și răspundeai la întrebarea: "Ce ai făcut în vacanța asta?"

Astăzi, la aproape 10 ani de când m-am ridicat ultima oară din bancă, pentru a răspunde la această întrebare, mă voi ridica din nou, timid, de data asta din scaunul de la birou și voi răspunde, de dragul vremurilor de altă dată, din nou...

Vara asta a început într-o zi de luni, cam cum încep toate momentele de cotitură din viața noastră. M-am trezit cu o poftă nebună de viață, m-am spălat cu apă rece pe față și am plecat de acasă, hotărâtă să-mi găsesc o viață mai bună... sau, dacă nu mai bună, măcar mai normală. Am închis ușa în urma mea, ca și cum ar fi fost ultima oară și am alergat pe scări, către mașină, nerăbdătoare să fac primii pași spre mai bine. Am ajuns la birou și, ca în fiecare dimineață, toate erau la locul lor: nodul în gât, inima, gata să sară din piept, casca pe urechi și privirea pierdută. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e foaia albă din fața mea, care îmi zâmbea, nerăbdătoare să-i spun tot ce am de spus. I-am mărturisit, cu mâna tremurând și apoi liniștea s-a așternut ușor.

În săptămânile care au urmat, liniștea a continuat să-și facă loc, ușor, în viața mea. Am dansat ca niciodată, m-am plimbat pe străzile orașului și i-am admirat, pentru prima oară după mulți ani, arihitectura minunată, fețele oamenilor și mi-am luat timp să le ascult poveștile. Am revăzut prieteni vechi și dragi, am vizitat o mică parte din țara asta incredibil de frumoasă, am râs din nou cu gura până la urechi și am învățat să mă întorc, din timp în timp, la mine.

Vara e aproape gata și, posibil, și vacanța mea de om mare. Viața mea frumoasă însă de abia de acum începe. Toamna are niște povești incredibil de frumoase. Sfârșitul nu-i aici...

Până nu văd, nu plătesc!

În cei 4 ani pe care i-am petrecut la Orange, am auzit multe, am învățat și mai multe și am avut ocazia să primesc adevărate lecții de viață de la clientul nostru, stăpânul nostru.

O să mai revin asupra acestui subiect într-o postare viitoare, care, cu sigurață, va face deliciul publicului, însă până atunci o să vă spun doar atât: luna asta nu plătesc gazul și lumina.

De ce? Pentru că nu am primit facturile, pentru prima oară de când ne-am mutat aici. Și, pornind de la raționamentul "n-am primit factura, n-o plătesc" sau "până nu văd cu ochii mei și miros cu nasul meu, eu nu plătesc", am decis să nu plătim facturile de luna asta, dacă ele există...

Mai mult decât atât, când o să ne întrerupă furnizarea serviciilor, o să sun la ei la call-center și o să fac un mega-scăndălău, cu o voce cât mai pițigăiată o să pot și o să urlu cât pot de tare că eu vreau să-mi dea drumul la servicii și voi plăti eu, nu știu când, că până nu primesc factura nici nu mă gândesc să le virez vreun sfanț și, dacă nu îmi vor da drumul la gaz și la lumină, cu promisiunea că le facem plata nu-știu-când, o să cer cu un superior ierarhic și-apoi să te ții ce-oi face cu ăla. Nu există să-ți bați tu așa joc de client, să nu trimiți într-o lună factura, după ce 6 luni la rând ai trimis-o în aceeași dată și să îmi întrerupi tu gazul și lumina, pretinzând că eu, CLIENTUL, ar fi trebuit să știu că trebuie să primesc factură și, dacă n-am primit, să sun să întreb de ce.

Păi, dacă n-am primit, am crezut că nu e musai să plătesc, că s-or fi gândit că, după concediu, stăm cam prost cu banii și ne sar o lună. Cum era eu să visez că am factură electronică sau că poștașul a fost, și el, bietul, în concediu?

Până nu văd, nu plătesc!!!! Și o să închid, nervoasă, cu mâna pe întrerupător, să văd dacă au și înțeles mesajul. Şi dacă în 5 minute n-am lumină, sun din nou. Dacă mai am baterie la telefon. Că, dacă nu, mă duc direct la casierie și-apoi să vezi acolo scăndălău. Fără bani de plătit facturile, dar cu tupeu. Maxim, am zis!

Starea vremii

Vă rețin doar câteva momente, pentru un anunț de ultimă oră. Mircea se întoarce. Pe blogul meu și în viețile voastre, pentru că, așa cum viața mea ar fi lipsită de sens și, mai ales, de zâmbete, fără el, la fel e și blogul meu.

Și, pentru că vă promiteam că voi scrie despre viața mea, n-am cum să nu scriu despre el, pentru că el e parte din viața mea, așa cum e ea.

Așa că... Mircea is back!!!!! Și, ca să înțelegeți de ce nu mă pot abține să scriu despre el, o să vă povestesc două vorbe despre garderoba lui și cât de bine ne-am distrat noi în seara asta pe seama ei.

Mircea are în dulap, după cum urmează:

- ciorapi cu talie joasă, de luat la teneși (dacă unul din ciorapii ăștia dispare, e tragedia de pe lume; vă povesteam aici ce și cum);
- pantalonii scurți de la mătușa din Belgia (aka second-hand), pe care i-am descoperit la începuturile relației noastre și despre care aveam să aflu mai târziu că au fost denumiți așa pentru a nu trăda sursele lui de shopping;
- maleuri (musai de luat pe sub tricouri, indiferent de vremea de afară)
- blugii ăia care îl mușcă de picior (aka slim), pe care îi îmbracă numai și numai dacă nu are nimic altceva curat în dulap
- tricoul cu Yatching

și... tobe, trâmbițe, suspans...

LAIBĂRUL DE 16 GRADE!!!!!!!! TA-DA!!!!!!!

Laibărul de 16 grade e un etalon al meteorologiei locale, e barometrul nostru și obiectul vestimentar fără de care viața noastră ar fi pustiu. Laibărul de 16 grade dictează venirea anotimpurilor, plecarea păsărilor călătoare și semănatul de primăvară. Dacă lui Mircea îi e cald cu laibărul pe el, e semn că vine vara. Dacă îi e frig cu el, e semn că vine iarna.

Laibărul de 16 grade e ca foile de ceapă pe care bătrânii le înșiră la fiecare început de an ca să prezică dacă o să fie an secetos sau ploios.

Zilele astea, Mircea a tot umblat cu laibărul de 16 grade pe el. Zice că-i numai bine, însă când își amintește că anul trecut a început să-l poarte de abia prin septembrie, dă din cap, plin de înțelepciune și mă anunță că, oficial, a venit toamna.

Sunt zile-n care...

...îmi vine să stau toată ziua în pat și să nu fac nimic.
...îmi vine să îmi închid telefonul și să uit că îl am.
...îmi vine să trăiesc liber și frumos, fără grija zilei de mâine, ci doar cu bucuria celei de azi.
...nu-mi pasă de ce zic alții.
...nu-mi doresc decât liniște.
...nu mă pot aduna.
...nu am chef să fac curat.
...nu-mi place nimic.
...uit să mănânc.
...mă gândesc la ce-a fost.
...mă gândesc la ce-o să fie.
...uit să mă machiez.
...nu-mi pasă cu ce mă îmbrac.
...nu zâmbesc.
...n-am chef să scriu.
...tac.
...nu iubesc.
...levitez.

La fel cum sunt și zile în care...

...mă trezesc de dimineață cu o poftă nebună să simt miros de cafea în toată casa.
...colind străzile de dimineața până seara, târziu.
...petrec ore în șir la telefon, cu toți oamenii pe care îi cunosc.
...îmi pasă de ce zic ceilalți.
...îmi doresc agitație.
...am chef să întorc casa cu fundu-n sus.
...îmi place orice.
...mănânc, mănânc, mănânc.
...nu mă gândesc la nimic.
...zâmbesc.
...scriu.
...nu tac.
...iubesc.
...trăiesc.

Fără Mircea...

Știu că și voi ați ajuns deja, în doar câteva postări, să vă îndrăgostiți, iremediabil, de el. Nici n-ai cum altfel, pentru toate zâmbetele pe care mi le aduce, în fiecare zi. Mai știu și că, dacă nu ați ajuns încă să îl îndrăgiți, atunci cu siguranță îl compătimiți sau mă condamnați pe mine, pentru viața amară pe care i-o fac.

De altfel, e bine să știți că prietenii mei - aproape toți - imediat ce l-au cunoscut, în ciuda unor relații de prietenie care ne leagă de ceva ani buni, au exclamat și continuă s-o facă ori de câte ori au ocazia, de atunci încolo: "Săracul Mircea" pentru orice remarcă de-a mea, pentru orice postare, orice gest sau orice, în general, legat de el. Și, deși ipostaza asta de victimă pare să îi fi făcut plăcere o lungă bucată de vreme, epoca "săracului Mircea" se apropie de final.

De săptămâna viitoare, când voi reveni cu postările, petty-vlad.blogspot.com va fi fără Mircea. Știu că vestea asta vă dă puțin peste cap, însă la ce drepturi de autor îmi cere, decât să închid șandramaua, mai bine o țin deschisă, cu povești despre alții, care nu vor fi atât de afectați de nivelul de celebritate pe care îl conferă blogul meu.

Să ne revedem sănătoși!

De-ale vieții

De multe ori, stau și mă întreb dacă doar eu mă gândesc la niște treburi, dacă doar eu îmi pun niște întrebări, dacă doar mie mi se pare că se întâmplă lucruri cu noi și, de cele mai multe ori, viața îmi răspunde în cele mai inedite căi cu putință, lăsându-mă cu un zâmbet tâmp pe față și cu noi întrebări la care să găsesc răspunsuri.

Ieri, la trecerea de pietoni, o mașină cu număr de Franța era efectiv lăsată în mijlocul drumului, jumătate pe trecerea de pietoni, jumătate în drum, fără avarii, fără nimic. Apăs butonul să se facă verde și până să trec, mă uit, mirată, dacă e cineva la volan sau ce s-o fi întâmplat cu mașina aia de zace așa, în mijlocul drumului. Nedumerirea mi-e brusc întreruptă de un domn mai în vârstă, să tot fi avut către 65 de ani, pedant și îmbrăcat impecabil, cu părul alb și o privire șugubeață, care mi se adresează, probabil citindu-mi indignarea de pe față:

"Un prost. No, uită-te tu numa' undie și-o lăsat ăsta mașina.", la care, după o scurtă pauză, adugă, parcă și mai surprins: "Și încă are și număr de Franța".

Mă întorc, mirată de dezinvoltura lui, către el și îi mărturisesc, zâmbind, că exact la asta mă gândeam și eu, asta în timp ce de mașină se apropie un domn, încărcat de pâine, care, auzind probabil de Franța se uită către domnul din spatele meu și îl întreabă dacă sunt ceva probleme. Pedantul, fluturându-și mâna în aer, îl persiflează: "Hai, pa, la revedere! Nu vorbeam cu tine!", în timp ce mă privește complice, ascunzându-și un zâmbet plin de dezamăgire în colțul gurii.

Nu trec câteva secunde și pe aceeași trecere de pietoni se oprește o mașină cu număr de Hunedoara. Un domn la volan și o doamnă în dreapta. Doamna coboară puțin geamul, în timp ce pedantul deja hipervetilează în spatele meu:

"Doamnă, nu vedeți c-aci îi trecere de pietoni? Fix aci v-ați găsit să opriți?"

În timp ce doamna încearcă să explice că ei vor doar să le spunem încotro e Turda, pedantul mă privește, exasperat și exclamă: "Ioi, Doamne, alti proști!", după care îi răspunde, politicos, doamnei, că pentru Turda trebuie s-o țină drept înainte.

Mașina demarează în trombă, în timp ce semaforul se face, în sfârșit, verde. În spatele meu, pedantul concluzionează: "Îi plină lumea asta de proști, undie meri, numa' de proști dai!" Pe mine mă pufnește râsul. Nu putea s-o exprime mai bine. Great minds think alike.

De la mână pân' la gură

...sau de ce e Mircea atât de fericit, în ciuda tuturor adversităților din viața lui.

E simplu. Îl sun la prânz să-l anunț c-am luat bonurile de masă și mergem după-amiază la Auchan. Îmi scrie, plictisit, "ok" și deja știu că trebuie să îi mai reamintesc de câteva ori, că a și uitat. După-amiaza ne vedem, ne plimbăm prin Parcul Central, stăm la o limonadă, povestim... Cu câteva minute înainte să ne ridicăm, îi reamintesc că mergem la Auchan. Mormăie, nemulțumit, pentru că, evident, uitase, și chiar discutăm subiectul 5 minute bune înainte de a porni. Pe drum, știind deja cu cine am de-a face, îi mai reamintesc o dată că mergem la Auchan și ripostează vehement că știe și că nu trebuie la fiecare 5 minute să-i tot reamintesc. În Piața Cipariu se încadrează pe banda dreaptă, să mergem către casă, în timp ce mie îmi crește, brusc, tensiunea. "Iubi, mergem la Auchan!!!!!!", iar Iubi, liniștit, îmi zice: "No, bine, Iubi, am uitat..."

Dimineața, în weekend-uri, luăm împreună micul dejun. Peste câteva ore, stând pe o bancă în parc sau în vizită la niște prieteni, lui Mircea i se face, brusc, foame. Mă caută cu privirea și nu trece mult până-l aud: "Iubi, eu am mâncat ceva azi?".

Să vă mai povestesc de zile de naștere, nunți sau zile de aniversare ale noastre? Ce sens ar avea? Ați înțeles deja de ce e Mircea fericit în viața asta și, mai ales, lângă mine... Am înțeles aseară, după atâta timp, de ce stă încă lângă mine. Things you don't know, don't hurt you.

Nu pot să nu mă întreb însă, uneori, dacă își amintește în fiecare dimineață cine sunt sau dacă de asta are poza noastră de la nuntă pe desktop-ul de la telefon.

Scandal, scandal, scandal!!!!!

Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu fie scandal la noi acasă. Dimineața începe cu scandal și nu, nu e de la faptul că aș sta eu uitată în fața oglinzii, ci mai degrabă din cauză că ceasul intern al lui Mircea funcționează după cu totul și cu totul alte prinicipii decât programul din multinaționale.

Degeaba mă rog în fiecare seară să fie ultima oară când mai repet de dimineață, ca o moară stricată: "Iubi, iubi, iubi, iubi, IUBI!!!!!!!", până când și Iubi de la etajul 4 se trezește, numai Mircea nu. Ca răspuns la strigătele mele disperate, Mircea îmi răspunde, tot la a treia tânguială, "Mmmm, mmmm, mmm...". Inutil să vă mai spun că aproape de fiecare dată mai-mai ne rupem capul pe scări la 9 fără un sfert, în încercarea de a recupera "cele 5 minute" în plus de somn. Cu ochii încă lipiți și căscând tot la 2 minute, stând în coloană în spatele mașinii de gunoi, care fix la ora aia patrulează prin Bună Ziua, Mircea mă privește și se tânguie: "Of, iar am plecat la o oră nepotrivită de acasă! Mâine venim mai repede." Și dacă pentru el mai repede înseamnă fix la aceeași oră, atunci cu siguranță că se ține de cuvânt.

Unde mai pui că trântesc și portiera, nervoasă, când cobor,  în timp ce Mircea încearcă să-mi ureze o zi bună la serviciu, gesticulând ceva, cu mâinile, în urma mea.

Nu trece mult și un nou scandal stă să izbucnească. Trebuie să știu dacă a ajuns cu bine, dacă a început deja să lucreze, dacă și-a luat mâncarea la el și, în principiu, toate "dacă-urile" pe care le pot debita dis-de-dimineață. Deschid Messenger-ul și tastez, cu inima strânsă: "Ce faci? Ai ajuns? Ai mult de lucru? Ai ce mânca? Ai mâncat deja?"... răspunsurile se lasă așteptate, așa că îi scriu pe Facebook... Mai aștept câteva secunde... Nimic. Pun mâna pe telefon și sun. După o vreme, îmi răspunde: "Mda. Da. Da. Nu. Nu pot vorbi, chiar am de lucru.". Al Treilea Război Mondial stă să înceapă. Nici nu mai respir, în timp ce îi scriu tot ce-mi trece prin cap despre noi doi, și despre cum el nu mă mai iubește, și despre cum nu îi mai pasă, și despre relația noastră care se duce pe Apa Sâmbetei. De la capătul celălalt de tastatură, Mircea is typing... "Iar începi?".

E deja 1-1, am pierdut avantajul, însă nu trece mult și reintru în joc. E iar scandal!!!!!!

Îl anunț, grațioasă, că nu mai am pantaloni scurți, fustă mov și săndăluțe pentru nunta de sâmbătă, ca să nu mai zic că frigiderul e gol și e musai să luăm măcar o gustare, acolo. A, da, și apă plată, un bax, musai.

Pupilele i se dilată, încep să îi aud bătăile inimii, tot mai rapide, trage cu nesaț o gură de aer și începe: iadul dezlănțuit pe Pământ. "Pantaloni scurți nu-mi trebuie, că de-abia i-am luat pe ăia lungi, fuste am deja o grămadă, ce-mi mai trebuie și mov? Mâncare... nimic, că prea mult aruncăm, iar apă... bună-i și aia de la robinet." Scandal!!!!!!!!!!!!!!

Ajungem peste 2 ore acasă, eu fericită și plină de plase cu cumpărături, Mircea cu dorința de răzbunare în ochi și cu spatele rupt de la baxul de apă plată. Nu deschide bine ușa de la intrare și începe: "Să te duci de acuma singură după din astea, că eu cu tine nu mai vin veci! Ai zis panataloni scurți, fustă mov și săndăluțe și ai cumpărat juma' de magazin, în timp ce eu stăteam ca praporul acolo. Iar asta cu apa plată n-o mai mușc, data viitoare umplem mașina cu apă plată, să nu mai am ce căuta la hypermarket măcar vreo lună".

În timp ce seara se lasă peste oraș, Mircea se joacă la calculator, cu căștile pe urechi, iar eu, din pat, încep un nou scandal. De noapte-bună. Isn't life beautiful, just the way it is? :)

De ce-i mai bine însurat

De când mă ştiu, în toate cuplurile există o plăcere bolnavă, odată ce te-ai însurat, să dai vina pe tot ce ţi se întâmplă rău în viaţă pe faptul că ai luat-o de soţie pe ea şi ai făcut-o doamnă. E de la sine înţeles că, dacă nu erai tu, ea rămânea pururi neîntinată, iar tu îţi duceai viaţa liniştit şi nemuritor, fără să mai ai motive de glume misogine la orice nuntă, botez sau întâlnire obişnuită cu prietenii în oraş.

Ea e motivul pentru care, la nici două săptămâni de la nuntă, te afişezi în lume cu un ditai burdihanul, de zici că s-or termina zilele şi om naufragia pe o insulă pustie, unde ar trebui să trăim din săul propriu vreo câţiva ani. Contează mai puţin că ea niciodată nu te forţează să mănânci, ci doar îţi pregăteşte cu dragoste un mic dejun regesc, pe care tu îl refuzi dimineaţa, când tu nu poţi nici apă să bei, iar noaptea, fix înainte să te culci, dovedeşti singur juma' de tablă de slănină cu pâine. Important e ca, la momentul potrivit, să te poată fixa necruţător cu privirea, când i se spune că s-a cam împlinit de când s-a însurat şi să suspine nevinovat în faţa tuturor, mărturisind că ştie, doar că n-are ce face, că nu vrea s-o supere pe frumoasa lui soţie şi mănâncă tot ce-i pune în farfurie.

La părinţii lui acasă, când îl întreabă mamă-sa cum îi merge însurat, ochii i se umezesc instant, motivând că burta e din cauza stresului şi a lipsei de mişcare, că de mâncare nici nu poate fi vorba; ciuguleşte la birou 2 firimituri de pâine cu ceva, iar seara, când ajunge obosit acasă, frigideru-i gol, iar la restaurant când mergem, porţiile îs mici şi mâncarea scumpă. "Nimic nu face fata asta în casă, numa' să împrăştie banii ştie, iar eu mă descurc cum pot, că ce să şi fac, cineva trebuie să lucre în casa asta!"

Ea e motivul pentru care ai albit subit în ultimii câţiva ani, de când vă cunoaşteţi, nu faptul că te apropii deja de 30 de ani, că ai lucrat 3 ani în call center sau că, pur şi simplu, aşa e mersul lucrurilor. Unde mai pui că lucrurile sunt cu atât mai grave când ea e moldoveancă sau olteancă, că vorba aia... "Nu-i pământ ca şi Ardealul, nu e om ca ardeleanul". Nu, restul bărbaţilor singuri pe care îi cunoşti nu au niciun firicel de păr alb, iar dacă au, e sigur de la job-ul stresant. Cât despre prietenii tăi care au albit la fel ca tine... e clar că nici ei n-o duc prea bine şi-s deja însuraţi sau pe punctul de a face pasul către cea mai nefericită decizie a vieţii lor.

Ea e motivul pentru care tu câştigi puţin, cheltuieşti mult, dormi strâmb, ciorapii ţi-s desperecheaţi, gazul s-a scumpit, plouă când ţie îţi trebuie soare şi e soare când tu ai vrea să ningă. Şi-apoi... te mai plângi că nu-i bine însurat, când tu rămâi perfect şi ea devine, brusc, motivul fiecărui neajuns de-al tău?

Apăi aşa... şi eu m-aş însura!

Musafiri în casa noastră

În orice casă din ţara asta, există, de când lumea si pământul, o cameră de oaspeţi, denumită, generic, sufragerie, camera mare sau, mai nou, living.

N-ai cameră de oaspeţi, nu exişti. E exact la fel ca şi cu Facebook-ul sau cu sarmaua la nuntă.

Şi, ca să fim şi noi în rând cu lumea, deşi eram bine-mersi în garsoniera de 28 mp cu vedere către parc, asta în puţinul timp pe care îl petreceam acasă, ne-am luat apartamentul nostru, musai cu 2 camere, că ne-am gândit că ne-om mai împunge şi a fi nevoie să dormim separat sau, dacă nu, sigur om face un copil şi n-om încăpea cu toţii doar într-o cameră. Zis şi făcut.

Şi, uite aşa, suntem şi noi azi mândrii proprietari ai unei camere de oaspeţi, că nu eşti om la casa ta şi trecut prin viaţa asta dacă n-ai şi tu măcar o rată, două acolo, să ai ce povesti când te întâlneşti cu prietenii în oraş la o terasă (asta ca să înţeleagă lumea că bei apă plată cu lămâie nu pentru că faci te miri ce dietă, ci pur şi simplu pentru că a trebuit să te aliniezi cu resul si ţi-ai tras o rată, de n-o poţi duce).

Camera de oaspeţi, ca să înţelegeţi, e emblema oamenilor din casa aia. Nu întâmplător, în camera de oaspeţi o să găsiţi cel mai şmecher LCD, cele mai trendy covoare, ultimul răcnet în materie de canapele, cele mai fine perdele şi, în principiu, cam tot ce e mai de preţ în casa aia.

Uşa stă mai mereu închisă şi rareori îndrăzneşti să-i treci pragul, iar atunci când o faci e doar pentru a ajunge pe balcon ca să întinzi hainele la uscat. Chiar şi atunci, te descalţi cu evlavie în faţa uşii şi păseşti vinovat pe covorul din merinos, în vârful degetelor desculţe, să nu toceşti firul delicat, lucrat manual, pe care ai plătit jumătate de salariu. LCD-ul tronează pe mobila din lemn masiv, iar colţarul adus la comandă din ţări străine te sfidează ţanţoş, cu pernele perfect aranjate, în aşteptarea musafilor. Paharele de cristal se înşiruie în vitrina lustruită, în timp ce tacâmurile de argint zac, încă nedesfăcute, în cutia lor.

De cum ieşi din camera de oaspeţi, în faţă ţi se arată o lume cât se poate de normală. În camera în care stai... o canapea obosită, un televizor Vortex, o mobilă simplă de pal, perdele de la Jysk şi de cele mai multe ori praf şi haos.

Uneori, când vrem să mai facem câte-o aroganţă, deschidem uşa amândoi şi ne proptim în ea, imaginându-ne cum ar fi viaţa noastră dincolo de prag. Închidem uşa, ruşinaţi de gândurile noastre şi cu mâna tremurândă formăm numărul vreunor prieteni: ""Salut! Ce faceţi? N-aveţi chef de-o vizită? Aşa ne-am bucura să vă vedem! Da, acum, în cât timp puteţi ajunge?"

Îi aşteptăm cu sufletul la gură, ca doi copii în aşteptarea lui Moş Crăciun, ştiind că doar aşa vom putea şi noi sta în camera de oaspeţi, fără să avem mustrări de conştiinţă, iar atunci când, după câteva ore, se ridică hotărâţi să plece, ne rugăm de ei, aproape cu lacrimi în ochi, să mai rămână şi să doarmă la noi, doar-doar om afla şi noi de la alţii cum se doarme pe patul din camera mare.

Închidem uşa în urma lor, necăjiţi la gândul că am mai ratat o şansă de a afla cât de comod e colţarul din Olanda, dar bucuroşi că am reuşit, până la urmă, după câteva luni de stăruinţă, să admirăm cele 32000 de culori de la LCD-ul de ultimă generaţie.

Aşa că vă rugăm, dacă se mai întâmplă să treceţi pe la noi pe stradă, poftiţi de intraţi şi şedeţi o vreme, chiar şi peste noapte. Garanţia la colţar e numai de 2 ani.

Help?!
------------
Later edit: Soc si groaza! Mircea a adormit pe patul din camera de oaspeti, chiar in timp ce eu ma vaitam aici. After all, poate ca nu e inca timpul pierdut. :))

Motive de divort

De cand ma stiu, ori de cate ori citesc, aud sau vad vreo greseala gramaticala, ma ia cu transpiratie si incep sa hiperventilez. Din nu-stiu-ce motiv, a ajuns asta sa fie o conditie eliminatorie pentru a pastra sau nu pe cineva in cercul de prieteni sau pe Facebook, imi schimb parerea cat ai clipi despre oricine imi scrie un e-mail in care ma roaga sa aleg intre cele doua "obtiuni" sau emite pareri pe la TV in care declara ca i-ar "place" sa faca mai multa miscare.

Nu mai pot sa citesc anomalii de genul "stie cineva vre-un loc de cazare in Mamaia?" sau "pute-ti incerca la Costinesti, ca sunt mai multe locuri libere". Ma ia cu ameteala cand aud "avem decat camere la etaj" sau "vi-o trimit in cateva minute".

Nu mai pot sa aud vorbindu-se despre "afine", cu accentul pus in mod gresit pe cea de-a doua silaba, despre "ghiveta" si lucrurile care "trebuiesc" facute, ca sa nu va mai zic de "fata care am vazut-o".

Imaginati-va, in situatia asta, cam cum traiesc eu, zi de zi, alaturi de minunatul meu sot, care pentru orice sfant cuvant din limba romana are o varianta proprie si personala.

Mircea, de dimineata, are "balena" in gura (in loc de halena), isi doreste de ceva vreme sa faca "drafting" (in loc de rafting), zilele trecute imi povestea despre niste "transvestiti" si ieri imi scria pe Facebook ca niste lucruri se intampla "fregvent".

Multi vad, putini cunosc, imi zice el, ori de cate ori il corectez si incerc sa fac din el un om mai bun. El insista insa pe ideea ca, pana la urma, asta e tot farmecul lui si imi da, astfel, in fiecare zi, tot mai multe motive de divort. Ma si imaginez motivand, cu lacrimi in ochi, ca eu nu mai pot sa aud "creioane cororate", "folbal" si "gradina" (cu accent pe prima silaba), ca viata mea e un calvar de cand imi scrie zilnic mesaje in care ma intreaba daca am "vre-o problema daca el mai sta o ora la birou" sau ca e sfasietor sa il intreb ce a mancat la serviciu si sa-mi raspunda "salam feta" (in loc de fuet) si "crembrusti".

Primavara trecuta, in timp ce ne plimbam prin parc, imi spune bucuros ca ii plac atat de mult cum "suna" pasarile, de am ramas interzisa, nestiind ce sa-i raspund. Ma uit la el neiertatore, cum o fac de obicei in astfel de situatii, si ii spun iritata ca pasarile canta, nu suna, la care el ma priveste cu un zambet strengaresc si ma intreaba: "Iubi, tie ti se pare ca cioara canta?!".

Stiu ca le face intentionat, pe de o parte ca sa ma tachineze, pentru ca stie cat de atenta sunt la lucrurile astea si, pe de alta parte, ca sa ma faca sa zambesc, asa cum doar el stie sa o faca, ori de cate ori mai scoate cate o gherla. Uneori, chiar si pe el il surprinde ce scoate pe gura si le termina de spus razanand cu gura pana la urechi.

Problema e grava si cat se poate de serioasa, dar, pana la urma, stau si ma gandesc ca, decat sa par penibila in fata vreunui notar care sa ma priveasca circumspect si sa ma si taxeze pentru asta, sa ne apucam de impartit ceaunul si perdelele, canapeaua si ratele la banca, e mai usor sa ma obisnuiesc sa rad ori de cate ori mai scoate cate o perla si sa ma bucur ca am asa prilejul, gratuit, sa mai invat si eu o limba straina, din astea exotice, cu care umbla vorba in targ ca te umpli de bani.

Vorba aia... of, of, ma-i, m-ai...

Viata in intrebari

"Sa va traiasca! Cat timp are? Sa fie sanatos, sa va bucurati de el!"
"Se trezeste des, plange mult, are colici, cati dinti i-au crescut?"
"Si... ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?"
"Ne zici o poezie?"
"Pe cine iubesti mai mult, pe mami sau pe tati?"
"Cu cine te intelegi cel mai bine de la gradi?"
"Cum iti place la scoala?"
"Prietena ai?"
"Cum o cheama?"
"Cati ani are?"
"Ce sunt parintii ei?"
"Cat ai luat la Bac?" - intrebare de pe vremea mea, acum reinterpretata in varianta "Ti-ai luat Bac-ul?"
"La ce facultate dai?"
"Cat platesti chiria?"
"Si cum e la Cluj?"
"Pe acasa cand mai vii?"
"Si... ce facultate ai terminat?"
"Master faci?"
"De ce vrei sa te angajezi la noi?"
"Unde te vezi peste 5 ani?"
"Unde lucrezi?"
"Si ce faci acolo?"
"Se castiga bine?"
"De ce vrei sa-ti schimbi job-ul?"
"Cand te casatoresti?"
"Cum stati cu pregatirile de nunta?"
"Ati iesit bine la nunta?"
"Casa nu va luati?"
"Cu cate camere?"
"Cat ati dat? Rata cat aveti?"
"Mostenitori?"
"Nasti natural?"
"Alaptezi?"
"Cat ai luat in greutate?"

"Sa va traiasca! Cat timp are? Sa fie sanatos, sa va bucurati de el!"
"Se trezeste des, plange mult, are colici, cati dinti i-au crescut?"
"Si... mai faceti unul?"
...and so on...

Testul cantarului

De cand ma stiu am fost rotunda. Nascuta cu truda dupa un luuung travaliu, la 4 kile 600, moment in care pe mama au declarat-o eroina si crescuta pana la 7 ani de bunicii din partea mamei, am dezvoltat o silueta departe de cea a unei silfide, asta completat de conformatia de fotbalist pe care tata, cu atata drag, mi-a transmis-o.

Am luat, cum ar veni, ce a fost mai bun de la parinitii mei: de la mama inteligenta sclipitoare, gura vesnic vorbitoare si cel mai ingrozitor OCD posibil, de la tata conformatia de rugbysta, cu gambe groase, fund bombat si tate mici, nasul delicat si o oarecare "baietenie" pe care o port si acum, refuzand sa fiu in rand cu toate doamnele, cu unghiile vopsite, fond de ten consistent, fuste vaporoase si privire diafana. Asta pe langa pufosenia implicita, castigata cu atata dedicare de-a lungul anilor.

Eu si altii ca mine suntem supusi oprobiului public ori de cate ori slabim sau ne ingrasam - pentru ca da, pentru noi asta e ocupatia prinicipala - si trebuie sa trecem zilnic infioratorul test la cantarului.

Iesi pan' la piata sa iei paine si te intalnesti pe scari cu vecina de la doi? Inevitabil te scaneaza cat ai clipi si da verdictul: "Bine-ti mere maritata!", ceea ce, in traducere libera inseamna "Ce-ti mai place shaorma de cand te-o facut doamna barbata-tu". E drept ca ai pus cateva kile pe tine si cu siguranta si tu stii asta, dar parca atunci cand ti-o tranteste asa in fata vecina de la doi, iti arde si de paine, si de piata, te intorci in cea mai groaznica depresie acasa, te urci pe cantar cu o mana la ochi si iti dai verdictul "Asa nu se mai poate. De maine..."

La fel cum te poti intalni cu o fost prietena, cu care nu te-ai mai vazut de mult si care, de cum te vede, iti spune tragicul verdict: "Ai cam pus pe tine. Iar. E pacat sa dai cu piciorul daca tot ai slabit atata. Ai incercat Dukan? Ai fi surprinsa ce rezultate ai".

Pana si tata, cand ajung acasa, ma scaneaza inca de la usa si ma tintuieste cu privirea dezabrobatoare. "Petisor, iar te-ai ingrasat, mai tata. Ultima oara cand ai fost acasa, erai numa' bine."

Mircea pateste la fel, si el e supus testului, insa la barbati e un motiv de lauda si hahaiala masculina. "Ba Mircea, ce te-ai implinit! Bine-ti mere, ti-ai luat o moldoveanca, gateste aia, oioi." sau "No, amu' esti ficior insurat, bine ca ai mai pus pe tine, sa vada lumea ca iti mere bine".

Eu, in schimb, ma trezesc dimineata cu broboane de transpiratie pe fata, aman cat pot alarma la ceas si ma tarasc pana in baie, unde ma asteapta, neiertator, EL, judecatorul imuabil. Il asez cu atentie in loc drept si ma urc, parca cu incetinitorul pe el, cu ochii inchisi si o mana, cu degetele rasfirate, deasupra lor. Acul se opreste si, odata cu el, si timpul sta in loc. Deschid incet ochii, imi desfac degetele sa pot zari verdictul si urmatorul lucru pe care il vad in fata ochilor e un camp verde, luminos. Un camp verde, plin de salata, hectare intregi de salata, practic toata salata pe care ar trebui s-o mananc de acum inainte pentru tot restul vietii mele.

Imi arunc o mana de apa rece pe fata si ma privesc, buimaca, in oglinda. Ma incurajez cu gandul ca exista, in lumea asta, o lege a compensatiei si, pana la urma, nu le poti avea pe toate. After all, cu fata dai "buna-dimineata", nu?

Cea mai devastatoare pierdere...

...e atunci cand iti pierzi perechea la ciorapi. Lumea se naruie dintr-o data si toata viata ta de pana atunci, pe care o credeai de atatea ori, lipsita de sens, brusc capata un inteles. Nu iti gasesti linistea pana nu gasesti soseta lipsa, pentru ca, fara ea, nimic nu mai e la fel.

Intre tine si soseta ta lipsa e o legatura atat de stransa, incat tot universul iti e dat peste cap atunci cand esti departe de ea. Desi esti deja imbracat, te dezbraci, plin de nervi, pentru ca nimic din ce ai pe tine nu se mai potriveste fara soseta lipsa.

Pantalonii sunt prea scurti, sosetele in pereche din dulap sunt prea lungi, iar perechea lipsa perfecta.

Tricoul nu mai merge cu pantalonii lungi, iar camasa nu se mai potriveste de nicio culoare cu tenisii.

Planurile pe care ti le-ai facut de dimineata se duc pe apa sambetei, pentru ca nici locatia nu se mai potriveste, brusc, cu lipsa sosetei. Nici prietenii, care te asteapta deja acolo de ceva vreme si nici celelalte sosetute care stau cuminti in cutia din dulap nu mai pot schimba starea de spirit pe care ti-o poate produce, cu atata parsivitate, disparitia unui sosete.

Si astea toate in timp ce ele chicotesc, separat, una la tine in mana si cealalta ratacita in lenjeria de pat cu care le-ai spalat pe amandoua acum cateva zile. Iar cand, istovit dupa intors toata casa cu fundul in sus in cautarea ei, o gasesti, afara divinitatea creioneaza un frumos curcubeu, cetele de ingeri murmura suav o oda a bucuriei si stelele se reasaza la locul lor.

Ajungi tarziu la intalnirea cu prietenii tai si obosit dupa asa o aventura, insa, hei, better late than ugly, right?

An open relationship

Eu si el ne cunoastem de prin anul trei de facultate. Pana sa indraznesc sa ma gandesc la el, viata mea era o continua alergatura in cautare de unul dispus sa ma accepte si fara alte obligatii. Prietenele mele imi lasau chiar cheia de la camera de camin cand plecau la cursuri ca sa ma pot juca Sims cu el cat timp ele erau plecate.

Relatia asta la distanta ma obosea insa si am decis atunci ca e timpul sa ne cunoastem.

Era vara lui 2007. Tin minte si acum, parca ar fi fost ieri... Am inceput sa il caut online, pentru ca stiam ca doar asa il voi gasi pe cel mai bun. Am cerut chiar si ajutorul prietenilor mei care erau deja experti in a-l gasi pe cel mai bun si, dupa cateva zile de cautari, ne-am cunoscut personal.

A fost mai mult decat dragoste la prima vedere, desi la inceput a fost atat de timid, incat refuza sa ma priveasca si am ales sa ne despartim pentru cateva zile. Odata revenit, am inceput sa ne distram impreuna si sa ne construim cele mai frumoase amintiri posibile.

Cu el am invatat atat de multe lucuri frumoase, langa el am petrecut atatea nopti albe, cu el m-am jucat de atatea ori, am ras si am plans cu el, mi-am alinat dorul si am trait poate cele mai frumoase clipe din viata mea, alaturi de el.

Ne-am reinventat impreuna de atatea ori, i-am povestit atatea povesti despre mine si l-am lasat sa ma cunoasca cum putini au facut-o vreodata.

...asta pana-ntr-o buna zi, cand relatia noastra a inceput sa se raceasca. In viata mea aparea unul mai bun, ce-i drept al altcuiva, insa momentele petrecute alaturi de celalalt erau atat de frumoase. Eram ca un copil care statea cu sandwich-ul cu gem in mana, tanjind la pachetelul cu salam si cascaval al colegului de banca.
Am inceput sa il ignor tot mai des, pentru ca era deja prea muncit si uneori gandea prea incet pentru mine, i-am sters intr-o zi toate amintirile cu noi doi si a inteles ca nu mai e loc pentru el in viata mea.

In intunericul in care am ales sa il arunc atunci, a zacut pentru o perioada, tacut si cuminte, ca si cum ar fi stiut ca va veni vremea cand ma voi intoarce la el. Timpul si-a pus insa amprenta asupra lui si, desi acum m-as intoarce la el si am incepe sa retraim povesti minunate impreuna, el nu mai poate.

Ma asez in fiecare dimineata in fata lui si il privesc, asa bandajat si imbatranit si ma intreb daca relatia asta dintre noi mai are sens sau nu. Ma priveste absent si cu greu reusesc sa schimb cateva cuvinte cu el, dupa care se inchide in el si tace. Ma invata acum poate una din cele mai pretioase lectii pe care mi le-ar putea preda vreodata, el, cel pe care l-am alungat din viata mea ca pe oricare altul. Ma invata rabdarea, cu tot ce inseamna ea si cat e de important sa intelegi ca unele lucruri nu tin pentru toata viata.

As da orice acum pentru ca relatia noastra sa poata continua, insa inteleg ca asta nu mai e posibil, cand ma respinge si refuza sa mai comunice cu mine. E de ajuns sa il ating si se inchide. E ca un batran mofturos si cu tabieturi doar de el stiute, care ma poarta cu scaunul de la bucatarie in mana si inapoi de cateva ori pe zi, care ma lasa vorbind singura de 10 ori pe zi, care face doar ce si cum ii place. Oricat de mult l-as iubi, astept cu nesat fiecare clipa in care celalalt e liber si ma asez in fata lui cu increderea ca ma va lasa sa termin ce am de spus.

Traim inca impreuna, mai mult din amintiri si din sentimentalismul primei iubiri, insa cat de curand iubirea noastra se va sfarsi, spre marea mea bucurie si spre linistea lui. Pana atunci, an open relationship cu laptop-ul meu pare a fi cea mai buna solutie pentru toata lumea.

Vara mea..

...e vara vacantelor la bunici, in Bucovina, unde petreceam cele mai frumoase 3 luni din an;
...e vara in care bunica imi facea toate poftele si imi aducea, ori de cate ori, mergea in targ sa cumpere una-alta, inghetata de la dozator, in pahar de plastic, pe care o mancam pe nerasuflate, asa topita cum era, pe cand ajungea cu ea acasa;
...e vara in care ne cataram in visinii de peste linie si o lasam pe biata bunica fara visine pentru dulceata;
...e vara in care mergeam cu totii la fan si mancam in coliba batraneasca, mamaliga si carne la borcan, pusa din iarna;
...e vara in care ne scaldam cat era ziua de lunga in Moldova, iar seara ne prindea pe ulitele satului, jucandu-ne "flori, fete sau baieti"'';
...e vara in care ne manjeam pana la urechi, mancand harbuz (lebenita);
...e vara in care citeam, in bucatarioara de vara, "Aventurile lui Huckleberry Finn" sau "De veghe in lanul de secara";
...e vara in care ne faceam cort in fata casei si dormeam afara, dupa ce oboseam sa numaram stelele;
...e vara in care plecam cu galetile la cules de zmeura si ajungeam acasa cu ele goale, insa cu burtile pline;
...e vara in care seara mancam taitei cu lapte si in care gustarea preferata era painea inmuiata in apa, cu zahar
...e vara in care radeam cu gura pana la urechi si ma bucuram de soare, de ploaie, de mare si de munte, in egala masura, de bunici si de parinti, de verisori si de prieteni, de fiecare dimineata si de fiecare seara, de libertate si de aer curat;
...e vara fara telefon sau tableta, fara Facebook si check-in;
...e vara cu 2 lei in buzunar, suficienti cat sa ne luam o ciocolata "Scufita Rosie" si asta sa ne provoace cea mai mare bucurie;
...e vara fara griji si fara trecut sau viitor;
...e vara copilariei mele;

Intrebare intrebatoare

... despre ce sa fie oare?

E despre o lectie pretioasa de viata pe care am invatat-o de curand si care stiu cu siguranta ca imi va fi de ajutor de acum incolo.

Am trait zilele astea o experienta oarecum stanjenitoare cand, in mijocul unui interviu de angajare, primesc o intrebare atat de personala incat imi genereaza niste emotii greu de stapanit si asist neputincioasa la o scena in care lacrimile imi siroiesc pe obraz si eu nu le pot stapani, in care mi se pune un nod in gat si nu mai pot lega doua cuvinte. Si, chiar si asa, in sinceritatea mea tampita si din conceptia cat se poate de gresita ca o intrebare, oricare ar fi ea, cere un raspuns, strang din dinti, inghit in sec, imi sterg, atenta, lacrimile de pe obraz, ca nu cumva sa imi intind rimelul, si raspund.

Nu imi cer iertare pentru asta si nici nu cred ca e o rusine sa simti si sa traiesti viata, asa cum e ea, cu bune si rele, cu amintiri si uneori cu regrete. Cred insa ca sunt situatii in care sufletul e bine sa stea unde ii e locul, si nu pe masa din sala de sedinte a unei firme.

Continuu sa raspund la intrebari, la orice fel de intrebari, oricat ar fi ele de personale, cu o sinceritate proasteasca si fara pic de disimulare, raspund pana si la intrebarea De ce porti un snur rosu la mana?, ca si cum de asta ar depinde intreg interviul si ies de acolo buimaca, cu un gust amar si inca nerealizand ca tocmai am incheiat un interviu cu lacrimi in ochi.

Pe drum ma tot intreb ce a fost in mintea mea si cum am putut sa ma las tarata in povestea asta si, brusc, imi dau seama ca e doar vina mea. Dincolo de faptul ca, de cele mai multe ori, sunt mult prea sincera, cu mai oricine si privind orice, imi dau seama ca, fara sa vreau, instinctual cumva, atunci cand mi se adreseaza o intrebare, ma simt datoare sa raspund. Si, daca mai pui pe langa asta si faptul ca sunt proasta de sincera... Nu e bine...

Ca in vorba romaneasca "Nu-i prost cine cere, ca e prost cine da", imi dau acum seama ca oricine are dreptul sa te intrebe orice, indiferent ca tu consideri potrivita intrebarea sau nu. E dreptul tau, insa, sa alegi daca si cum raspunzi la aceste intrebari.

Asa ca, pe viitor, imi rezerv dreptul de a raspunde doar la intrebarile la care vreau sa raspund, fie ca va fi vorba de o discutie intre prieteni sau de un interviu de care depinde parcursul meu profesional. Stiu ca ne dorim cu totii sa fim agreabili si sa nu suparam pe nimeni, ca facem multe lucruri doar din complezenta si pentru ca asa am fost crescuti, ca raspundem ori de cate ori suntem intrebati ceva si ca, de cele mai multe ori, fara sa vrem, raspunsurile noastre spun mai mult despre noi decat ar trebui sa o faca, insa pe mine experienta asta m-a scuturat nitel.

Am dreptul de a nu raspunde la intrebari la care nu vreau sau nu simt sa o fac, la intrebari pe care le consider nepotrivite si irelevante sau pentru care nu am un raspuns.Imi rezerv dreptul de a nu mai accepta lucruri cu care nu sunt ok, doar pentru ca asa am fost invatati sau doar pentru ca vreau sa fiu placuta de cat mai multa lume. O sa ma obisnuiesc sa fac doar lucruri pe care le simt si pe care mi le doresc, cu adevarat, indiferent ce ar insemna asta pentru cei din jurul meu.

Si, cel mai important, o sa fiu mai sincera cu mine, atunci cand ma voi intreba Chiar trebuie/imi doresc/simt sa fac asta?

Si asta e doar inceputul...

Proasta buna crestere

Ma tot roade de o vreme incoace o treaba si m-am gandit sa o impartasesc aici, cu voi, ca sigur n-oi fi eu singura care simt asta si poate ca asa o sa ne dam seama fiecare dintre noi ce cautam in viata noastra, daca stiti cum zic.

A devenit atat de frustranta chestia asta cu buna crestere, incat de multe ori simt ca mi-as fi dorit sa fi crescut altfel, sa fi invatat alte lucruri si sa ma fi format ai mei intr-un cu totul si cu totul alt mod.

Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, ma trezesc sa spun "multumesc" si "va rog", pentru orice nimic si oricui, ca si cum nu mi s-ar cuveni oricum lucrurile respective. Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, salut politicos cand intru in orice magazin, cat o fi de mare sau de mic si sunt privita deja circumspect, nu care cumva sa am un plan ascuns sau sa fiu vreo shoplifterita care incearca sa capteze bunavointa si increderea personalului. Sa va mai spun ca, de cele mai mult ori, nu mi se raspunde la salut? Nu cred ca v-as spune ceva nou. Doamnele sunt ocupate cu taiatul pielitelor de la maini sau cu pensatul in oglinda de buzunar, asta daca nu cumva povestesc la telefon si le-ai intrerupt din sirul gandurilor. Iar cand iti dai seama de asta, te scuzi jenat de situatie si incerci sa iti iei singur ce iti trebuie, iti bati singur in casa de marcat si lasi banii pe tejghea, multumind politicos si la iesire si urand "o zi usoara" doamnelor, daca tot au inceput in stilul asta.

Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, imi salut vecinii, colegii, sefii, chiar daca de cele mai multe ori e ca si cum m-as saluta cu toti copacii si masinile de pe drum, care nici nu aud, nici nu raspund, dar deh... buna crestere te obliga. Si apoi, cand esti dezamagit ca mai tot timpul vorbesti singur si realizezi ca traiesti intr-un univers paralel cu al altora, e clar vina ta, ca ai avut asteptari si de la oameni nu trebuie sa ai asteptari, ca asteptarile te fac nefericit. Mai bine te astepti sa nu ploua azi sau maine, sau sa vina Mos Craciun decat sa ai asteptari de la oameni, ca sigur iesi mai castigat.

Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, le cedez locul in autobuz mamelor cu copii in brate, care se sprijina de geamuri sau batranilor care se proptesc in baston pana la prima statie, in timp ce domnisoarele care merg la liceu stau bine mersi pe scaun, sa nu isi oboseasca piciorusele pe tocurile de 15 cm.

Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, imi cer scuze cand vreo doamna bine se urca pe mine pe la piata si se uita siderata cum ma sterg pe bombeul turtit de stimabila, numa' eu, ca o fraiera ce sunt, nu stiu ca zic "nu" de teama sa nu supar oamenii, oameni care, pusi in locul meu, mi-ar spune poate numai "nu", numa' eu, ca o fraiera ce sunt, resun oamenii care ma suna si caroara nu le pot raspunde pe moment, raspund la mesajele pe care le primesc, fie ele pe retele de socializare sau telefon, de indata ce le primesc, numa' eu, ca o fraiera ce sunt, ajung la ora stabilita, fie ca e vorba de un interviu sau o simpla intalnire cu prietenii la o terasa.

Numa' eu, ca o fraiera ce sunt, inca mai cred ca lucrurile astea chiar conteaza. Mi-as dori si eu sa fiu mai tupeista, sa salut doar pe cine imi place si sa imi dau ochii peste cap prin magazine, sa consider ca totul mi se cuvine si sa nu mai spun niciun "multumesc" vreodata, nimanui, pentru nimic. Sa ma lafai pe 2 scaune in autobuz, sa ma urc cu tocuri de 15 cm pe toate doamnele de la piata si sa ma astept sa isi ceara scuze pentru asta, sa nu mai sun pe nimeni inapoi vreodata, ca daca e urgent, sigur mai baga o fisa si poate de data asta ma prinde, sa raspund doar cui si daca am chef la orice mesaj pe care il primesc si intr-un interval de timp pe care il consider eu potrivit - de la 2-3 zile la cateva saptamani, spre deloc - sa ajung cu intarziere de cel putin 15-20 de minute la orice intalnire stabilita si sa ma scuz ca, decat sa ajung nearanjata, mai bine am ajuns mai tarziu si, in general, sa fac tot ce fac oamenii normali din ziua de azi.

Eu chiar cred ca un pic de normalitate nu mi-ar strica si mie, asa ca de maine... pazea :))

De dimineata...

... m-am trezit cu o pofta nebuna sa va scriu despre cat cred acum, dupa atatia ani in care am facut doar lucruri by the book, ca e de important sa faci ce iti place in viata asta. Si, desi cred acum cu tarie, ca, facand ce iti place cu adevarat, vor veni si banii pe parcurs, pot sa inteleg de ce unii tineri aleg confortul financiar in fata pasiunii lor. Ce nu pot insa sa inteleg e de ce uita de tot sa faca ce le place, in timpul liber, dupa job, in week-end-uri sau in vacanta.

Dupa cativa ani petrecuti intr-o multinationala, am ajuns sa cred despre mine ca, in afara de a vorbi la telefon nu mai stiu sa fac nimic altceva si, dincolo de asta, nici nu imi place sa fac nimic altceva. Ramaneam interzisa ori de cate ori prietenii ma intrebau ce imi place sa fac si raspundeam tamp ca "nu stiu" sau, si mai rau, "sa dorm". :))

De ceva vreme incoace, redescopar cu placere, uitandu-ma la mine, ca imi place sa fac ataaaaat de multe lucruri si le fac cu o placere ataaaaaat de mare, incat ma tot intreb unde au stat ascunse toate pasiunile astea si toata arderea asta interioara atata timp.

Am redescoperit de curand de ce am urmat Facultatea de Jurnalism. Imi place nespus de mult sa scriu, sa observ oameni si locuri, si lucruri care se intampla, sa scriu neincetat, despre orice, oricat, oricand. Ma trezesc dimineata cu o pofta nebuna sa ies, sa vad, sa cunosc, imi umbla in minte o groaza de subiecte despre care as putea sa va scriu si ma grabesc sa o fac, ca si cum lumea s-ar termina maine.

Am redescoperit de curand ca am place nespus de mult sa cant si imi exasperez vecinii cu sesiuni de karaoke ori de cate ori simt ca vreau sa fac asta. Ma gandesc chiar sa imi aduc pianul de acasa si sa incep din nou sa cant la pian. A trecut ataaaat de mult timp de cand m-am asezat ultima oara in fata clapelor alea minunate si m-am cufundat in studiu... si mi-e dor.

Am redescoperit de curand ca imi place bricolajul, asta dupa ce am stat zile in sir nemiscata de la masa de lucru pentru a termina invitatiile pentru nunta, numerele de masa si alte detalii pe care le-am gandit impreuna pentru a aduce o nota personala in toata povestea asta.

Am redescoperit de curand ca ma duc cu o pasiune nebuna la sala de sport si ca iubesc sa fac miscare, nu doar de dragul de a arata in vreun fel, ci pur si simplu pentru satisfactia pe care ti-o da sfarsitul unei ore de sport.

Am redescoperit ca imi plac oamenii si povestile lor, ca mi-e dor de prietenii pe care o buna perioada de vreme nu i-am mai vazut, ca pot si imi place sa fac atatea lucruri pe care o prea lunga bucata de vreme nu le-am facut.

Am descoperit recent ca imi place la nebunie sa pozez locurile frumoase din tara asta si am facut o pasiune pentru ferestre. Mi se par magice povestile din spatele fiecarei ferestre pe care o imortalizez si imi imaginez cate povesti s-au spus dincolo de storurile trase.

Admir cu tot sufletul oamenii care au curajul sa faca ceea ce le place, acasa sau la job, insa ii admir chiar si mai mult pe cei care au facut din asta un stil de viata si au ales sa traiasca facand ceea ce le place. Nu sunt multi, insa sunt suficienti ca sa imi arate ca se poate. Mircea e doar unul dintre ei, insa ca el mai sunt si altii.

Voi, dragilor, imi faceti fiecare zi mai frumoasa, cu pasiunea care vi se citeste in ochi atunci cand vorbiti despre ceea ce faceti cu atata drag. Si ma bucur ca imi sunteti aproape, pentru ca pasiunea asta e molipsitoare.

In rand cu lumea...

Ca sa fiu in rand cu lumea trebuie (si astea 2 sintagme vin legate una de alta, in mod obligatoriu):

• sa ma incadrez in tiparele atat de promovate de revistele glamour si de industria showbiz-ului, sa ma cantaresc, masor, recantaresc in fiecare dimineata, sa ma sugrum cu cureaua cand ma imbrac sa ies din casa, dade-dade oi mai scadea 2 centrimetri din talie si oi incapea in perechea de blugi cu un numar mai mic pe care i-am cumparat nu ca-mi vin bine, ci ca asa e trend-ul;
• sa ma imbrac, dezbrac, imbrac, dezbrac de cel putin 3-4 ori inainte de a iesi din casa, chiar daca e doar pana la ghena, cu gunoiul, nu conteaza. Prima impresie, in schimb...
• sa ma ung cu toate alifiile dermato-cosmetice, sa nu care cumva sa afisez vreun monstru pe chipu-mi perfect, ca vorba aia... cu fata dai buna dimineata;
• sa ma boiesc cate un ceas in fiecare sfanta zi de dimineata, ca nu se cade sa iesim din casa cu fata pe care ne-o dat-o bunul Dumnezeu, trebuie sa fim papusi cu toatele, ca sa aiba barbatii de unde alege viitoarea facatoare de sarmale si copii;
• sa imi fac cel putin 5 poze asa boita, in cel putin 2 locuri din casa, inainte de a iesi pe usa si sa le postez, dupa ce le-am editat juma' de ceas, pe Facebook si pe Instagram
• sa nu mananc shaorma... des... sau sa mananc?
• sa merg la sala si, in loc sa ma antrenez, sa imi fac o serie noua de poze in multele oglinzi de acolo si sa le postez pe Facebook si pe Instagram, sa vada lumea ca ma preocupa cum arat
• sa am un job bine platit, cat mai bine platit, de manager, dar daca s-ar putea sa nu fac mare lucru toata ziua si nici sa nu stiu sa fac, in general, prea multe, dar sa zambesc frumos si sa dau din cap cand nu inteleg ceva
• sa ies in fiecare seara la terasa si sa o lalai langa o limonada cate 3 ceasuri sa ma vada lumea, stand cu nasul in smartphone si ignorand complet persoanele cu care am iesit "sa socializez"
• sa am unghii puse, ca alea naturale is naspa
• sa vorbesc cu "fata" si sa imi dau ochii peste cap ori de cate ori ceva nu imi convine
• sa rad la glume pe care nu le inteleg, ca asa e trendy

...si as putea-o tine langa-danga tot asa, in rand cu lumea.

De aia am eu lumea mea, in care nu prea-s curioasa sa ma cantaresc in fiecare dimineata sau cum imi potrivesc rochia cu pantofii, in care nu ma plang vesnic ca nu am cu ce ma imbraca si hainele is maldar in dulap, in care nu ma fotografiez la fiecare pas si nici nu traiesc din like-urile de pe Facebook, in care fata mea arata bine fara make-up, pentru ca port cate un zambet strengaresc in fiecare zi, in care oamenii cei mai frumosi sunt oamenii simpli, care isi traiesc viata asa cum vor ei, liberi de orice constrangeri si nealiniati cu lumea si cu randurile ei.

Imi plac oamenii care nu stau in rand cu lumea. Pentru mine, ei sunt o gura de aer proaspat, sunt oameni care fac ce le place si isi traiesc viata dupa un manual pe care ei insisi il scriu, odata cu viata lor.

Care mai e farmecul vietii noastre daca ne aliniem in rand cu lumea si lumea sta in fata si noi in spatele ei?

Despre deciziile din viata mea

Salutare, lume mare!

Desi, de cele mai mult ori, le gandesc si raz-gandesc pana ma razgandesc, uite ca de data asta am stiut de la inceput despre ce o sa scriu prima oara aici: despre deciziile din viata mea, decizii pe care, mai greu sau mai usor, le-am luat si mi le-am asumat all the way.

Prima decizie grea din viata mea a fost: sa fiu fata sau baiat?

Am tot stat si-am cugetat, sa tot fi fost vreo 9 luni in capat si, desi inima imi spunea ca cel mai bine e baiat, am iesit fata. :) Prima alegere oarecum neinpirata, ca ce fain e sa fii baiat, sa nu trebuiasca sa excelezi la scoala, ca deh, baietii nu tre' sa invete atata, sa nu ai tu bataie de cap cu ce te imbraci, cum iti faci unghiile si de care rimel sa iti cumperi, sa nu te sui in fiecare dimineata pe cantar, amarata nevoie mare ca ai mai pus un kil si nu te incape rochia aia pe care ai luat-o la reducere cu doar 3 milioane si care oricum nu merge cu pantofii aia de piele intoarsa, pe care ti i-ai dorit atat de mult si ti i-ai luat intr-un final, insa nu ai nimic in dulap cu care sa ii potrivesti, sa nu iti bati tu capul ce si cand si cum mananci, ca oricum cineva se gandeste permanent la ce ai mancat, fie ea mama, prietena, sotie, bunica, matusa sau sora, sa nu ai niciun stres legat de praful de pe mobila sau maldarul de haine necalcate si in general niciun stres pe sfanta lume... Ei bine... nu, eu am ales sa am tot stresul de pe sfanta lume.

A doua decizie grea din viata mea a fost: sa fac balet, limbi straine sau pian?

Si le-am incercat pe toate 3, pe rand. Am inceput cu baletul, care, la cele 'tzashpe kile ale mele, la 6 ani, a fost o adevarata aventura, atat pentru mine, cat si pentru ai mei si, mai ales, profesorul de balet, care a incercat, saracul, sa faca din mine o lebada suava si a renuntat, undeva pe parcurs, constient fiind ca as face mult mai bine alt sport de performanta, cum ar fi rugby-ul sau ceva mai feminin :)

A urmat apoi pianul, pentru ca prietena mea de la gradinita, Catrinel, era deja la pian si am vrut si eu. Fost, vazut, placut, facut 10 ani si apoi decizia: pian sau limbi straine?

Si am ales, din nou neinspirat, limbi straine. And how did that help me? Well, it didn't... much. Aber Ich bin sehr glucklich das je peux parler tres bien francais. Pana la urma, ar fi fost neinspirat sa nu aleg limbi straine, pentru ca as fi ajuns sa nu ma descurc nici macar in tara mea, unde fashion-ul si make-up-ul si hairsyle-ul si engagement-ul si trend-ul and all the rest nu ar mai fi facut sens in mintiuca mea.

A treia decizie grea din viata mea a fost: sa fac jurnalism sau o facultate mai serioasa, gen Drept, Medicina sau Stiinte Economice?

Si am ales sa fac Jurnalism. In Romania. Puteti sa va opriti din ras. Stiu, o alta alegere neinspirata, pe care am fentat-o prin anul 3 de facultate cand m-am inscris in modulul de PR si Publicitate, convinsa fiind ca asta va fi viitorul stralucit in care ma voi scalda. Cine s-ar fi putut gandi atunci ca fix in anul in care voi absolvi, va lovi marea si inspaimantatoarea criza si publicitatea va deveni doar un vis de mult uitat?

Inca si acum imi mai aud reprosuri, ca "n-am putut sa fac si eu o facultate cum fac toti oamenii, un Drept, o Medicina, un ceva, tata, sa fi fost si tu un om cu o meserie si in rand cu lumea. Nu, ca ti-o trebuit avioane si povesti cu pesti si uita-te ce ai ajuns sa faci."

Si uite asa ajungem la a patra decizie grea din viata mea: sa fac ce zice lumea sau sa fac ce simt eu?

Nu o sa va ascund ca o buna bucata de vreme am facut fix ce zice lumea. Am bifat tot ce se putea bifa din manualul de "In viata asta trebuie sa...", cel putin pana la varsta asta. Am gatat o facultate, nu aia care trebuia, dar e bifata, am facut si un master, ca ce sa si faci in Romania in sfanta zi de azi fara un master, am inghitit si greul primului loc de munca, am lucrat si in multinationala, ca nu esti om pana n-o faci si pe asta, cu tot ce implica munca intr-o multinationala, am slabit si 25 de kile, ca nu ma incadram in peisajul pitoresc si dadeam peste cap statisticile privind obezitatea in Romania, m-am si casatorit, mi-am luat si casa in rate si...

Si STOP. De ceva vreme incoace, am ales sa fac doar ce simt eu. Si cred cu tarie ca asta e prima decizie inspirata din viata mea. Am inteles ca in viata sunt momente in care nu mai poti singur controla lucrurile care ti se intampla si trebuie sa ceri ajutorul unor oameni dispusi sa te asculte si sa te ajute sa gasesti in tine curajul si increderea de a merge mai departe, orice ar insemna asta. Am renuntat la un job bine platit, dar care imi aducea prea mult stres, prea multa agitatie si prea putine satisfactii personale. Am renuntat la a ma mai gandi de ce lucrurile se intampla intr-un anume fel, am renuntat sa mai fac lucruri doar de dragul de a fi facute, am renuntat sa mai gandesc atat de mult fiecare pas pe care il fac, am renuntat sa imi mai fie frica de ce spune lumea si am inceput sa ma ascult mai mult si mai des pe mine.

Am ales, poate pentru prima oara in viata mea, sa nu mai fac ceea ce nu imi doresc, doar pentru ca asa trebuie. Viata e atat de scurta, incat nimic nu trebuie cu adevarat, decat sa traim cat mai frumos, cautand in fiecare zi fericirea, oriunde ar fi ea si orice ar inseamna asta pentru fiecare dintre noi.

Si ce am acum? Ma am pe mine, cu tot ce stiu, cu tot ce pot, cu tot ce visez si cu tot ce indraznesc.

Am ales bine sau nu? Asta e pentru mine sa o stiu si pentru altii sa o banuiasca...

De ce scriu

Salutare, lume mare!

De ceva vreme, ma tot bate un gand sa scriu, pentru ca asta imi place sa fac si pentru ca, in definitiv, am inteles ca asta imi doresc sa fac. Am inteles, intr-un final, ca nu exista bucurie mai mare decat sa faci ceea ce iti place si sa o faci ca si cum nu ai sti sa faci nimic altceva. Si atunci... ce loc mai bun de a imi insira gandurile si povestile daca nu aici?

Asa ca... iata-ma, pornind in aventura asta, care se va dovedi, poate, una din cele mai frumoase calatorii din viata mea de pana acum.

Nu imi propun aici sa dau sfaturi, lectii de viata, sa pretind ca eu le stiu pe toate sau sa emit pareri general valabile. O sa scriu despre viata mea, asa cum e ea, despre lucrurile care mi se intampla, oamenii pe care ii intalnesc, cu povestile lor cu tot, despre locurile pe care le vizitez, despre experientele mele si despre lumea mea, pentru ca da, eu chiar traiesc intr-o lume a mea :)

Voi incerca sa scriu in fiecare zi si sa va spun cate o poveste despre viata, despre oameni frumosi, despre locuri minunate, despre fericire si despre curajul de a visa, despre mine si despre lucruri pe care fiecare dintre voi le traiti sau le simtiti, insa nu indrazniti sa le spuneti.

Eu o sa indraznesc si pot spune cu mana pe inima ca va fi prima oara cand nu mi-e frica sa fac asta.