Cel mai mare secret al meu

M-am tot gandit daca sa va spun sau nu, pentru ca e posibil ca aceasta dezvaluire sa imi compromita imaginea pentru totdeauna. Dar, pana la urma, ce mai conteaza? Am decis sa gandesc liber, asa ca iata-ma, in deplina-mi libertate, marturisind in fata natiunii care e cel mai ascuns secret al existentei mele.

Ca sa va faceti o idee... e vorba despre un lucru pe care doar cei mai apropiati si dragi oameni mie il stiu, poate ca nici nu toti dintre ei. E o parte ascunsa a vietii mele, pe care nu o dezvalui decat celor meniti sa ma insoteasca pe drumul vietii ceva vreme. E o poveste personala si, poate, totusi, a multora dintre cei care ma citesc, dar nemarturisita.

Nu, nu o sa va spun ca am un prieten imaginar - am depasit perioada aia din viata, in care imparteam banca la scoala cu Oana, Andreea si prietena noastra imaginara, Tamasa. Nu o sa va povestesc nici despre cine-stie-ce isprava pe care am facut-o, e chiar mai delicat decat atata - o sa va marturisesc cel mai ascuns secret al meu. Soc si groaza si, bineinteles, exclusivitate! E putin trecut de ora 5, insa subiectul s-ar putea prea bine inscrie in formatul stirilor pe care stiu ca le evitati cu totii, asta daca nu cumva sunteti inca la birou, rugandu-va de toti sfintii sa treaca mai repede jumatatea de ora pe care o aveti de petrecut in fata calculatorului.

Va fierb, e tipic pentru asemenea dezvaluiri, ce v-asteptati? Dar asteptarea va merita, va asigur.

Totul a inceput cand aveam doar cativa ani, eram inca copil la mama acasa. Pe vremea aia, totul parea normal. Nimic neobisnuit, ci doar faptul ca am schimbat cativa pana sa gasesc exact ceea ce cautam. Odata identificat, a ramas acolo pana in momentul in care am plecat de acasa. In timpul facultatii, am ezitat sa fac asta, pentru ca stiam ca lumea ma va privi altfel din momentul ala, asa ca m-am abtinut cat am putut. In rastimpuri, in functie de oamenii din viata mea si locurile unde am stat, s-a intamplat sau nu, insa old habits die hard, asa ca, iata-ma, la aproape 30 de ani facand acelasi lucru, fara pic de remuscare.

Ok,ok... Nu va mai fierb. E vorba despre Tepes. De-a lungul timpului a mai existat Pantera Roz, si Fram si Mela. Tepes e cainele meu de plus, pe care l-am primit cadou de la Mircea. Mai e si Snowy, dar el a fost doar un capriciu si nu s-a prea incadrat in peisaj, asa ca acum sta sprijinit de geam, cu nasul lui portocaliu si ne asteapta acasa, in fiecare zi. Cu Tepes aka Catze e cu totul altceva. E cainele de plus fara care nu ma culc, oricat de ciudat ar suna asta. Cand mergem pe undeva il las acasa, desi sufletul imi spune sa il iau si pe el. N-am trecut inca peste frica de respingere a celorlalti atunci cand l-ar vedea, cuminte, prins cu centura, pe bancheta din spate. Si nici peste imaginea cu mine, taraind troller-ul si, deasupra lui, pe Tepes, in toata splendoarea lui.

Si acum stiti!. Asta e! Cel mai mare secret al meu. Nu va intreb pe voi ce pitici aveti pe creier, ca stiu sigur ca aveti. Va recomand doar sa traiti cu ei, bine mersi, fara sa vi se para ciudat. Ati fi surprinsi sa auziti povesti din astea spuse si de alti prieteni de-ai vostri, va asigur.

sursa foto