Dincolo însă de sensul cât se poate de peiorativ, stau povești reale, pe care le-am trăit de-a lungul anilor de după absolvirea unui facultăți, de stat, la zi, cu bursă și pe care, printre altele, am terminat-o șefă de promoție. Știu, nici asta nu mai înseamnă mare lucru în ziua de azi, la fel cum nici facultatea în sine nu mai are nicio valoare, atâta timp cât nu ești adaptat pieței și nu știi să faci ceva concret. Totuși, mă gândesc că undeva, într-o societate sănătoasă, în care n-o să ieșim din nou la vot doar ca să nu iasă Ponta președinte și o să votăm a-nu-știu-câta-oară negativ, îndrăznesc doar să mă gândesc, poate, că asta ar conta. La fel cum ar conta cei doi ani de masterat, nopțile nedormite din sesiuni, banii investiți de-ai mei să-mi facă un viitor și visele cu care am pornit la drum, acum mulți ani, într-o naivitate pe care nici astăzi n-o înțeleg.
Am fost parte a unei generații cumva de sacrificiu și nu spun asta pentru că noi am dat Bac-ul la 6 materii sau am intrat la facultăți pe baza mediilor din anii de liceu. Nu, n-are nicio legătură cu asta. Are, în schimb, legătură cu faptul că am terminat cei 4 ani de facultate în chiar începutul crizei mondiale și ne-am trezit, cu toții, aruncați într-o lume mult prea mare și mult prea nepregătiți pentru ce avea să urmeze. Ne-am chinuit cumva și am supraviețuit, în toți anii de după, alegând, unii dintre noi, soluții pe care le-am crezut temporare și care s-au devenit, la un moment dat, singura opțiune viabilă, chiar dacă asta a însemnat renunțarea la vise, la speranțe, la demnitate...
Știu, mă gândesc că sunt, printre voi, unii care n-au renunțat. Mulți vă întoarceți în țară în concedii și atunci sunteți fericiți doar pentru că vă revedeți părinții și puținii prieteni care v-au mai rămas aici. O mică parte dintre voi ați avut șansa de a nu renunța aici, în țară, dar sunteți atât de puțini încât vă număr pe degetele de la o mână.
Iar eu? Eu m-am luptat câțiva ani cu mine să mă conving că ceea ce mi se întâmplă nu e ceea ce merit, că modul în care mi se vorbește de la capătul celălalt de fir nu e normal, că nu am acceptat să fac un job pentru a-mi pierde și ultima fărâmă de demnitate, că nu e firesc ca după atâția ani de școală să înghit orice, din partea oricui, să plec capul și să tac. Despre asta e vorba, până la urmă?
Continui să mă zbat în același hățiș. Mi-e dat să întâlnesc același fel de oameni. Am ajuns să înțeleg că trăiesc într-o țară în care nu există respect pentru valori, pentru tineri și pentru visele lor, pentru viitor și pentru mai bine. Atâta timp cât lucrurile vor continua să se întâmple așa, în România nu va fi bine niciodată. Atâta timp cât angajările în companii se vor face pe criterii deloc transparente, cât timp oamenii buni vor fi dați la o parte de teamă să nu ia, odată ajunși într-o firmă, locul altora ajunși pe nedrept pe poziții sus-puse, atâta timp cât ne vom minți în față unii pe alții, cu zâmbetul pe buze și vom considera că așa e normal, voi continua să cred că ne merităm soarta, cu vârf și îndesat.
Știu că sunt un om frustrat și o spun fără pic de resentimente. Sunt frustrată de dreptul de a vorbi atunci când am ceva de spus, de dreptul de a lupta pentru lucrurile în care cred, de dreptul de a primi un feed-back onest atunci când mă respingi la job-uri pentru care tu mă recrutezi și apoi îmi scrii un e-mail sec, în care îmi spui că sunt supracalificată, de dreptul de a visa că pot să fac ceea ce îmi place, de dreptul de a spera că pot trăi într-o țară normală.
E ultima frustrare înainte de a împacheta totul într-o valiză plină de speranțe. Și, cine știe, poate că, dincolo de țara asta, uneori, visele devin realitate.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu