Ne mințim cu zâmbetul pe buze și cu o sinceritate debordantă, iar adevărurile din noi au devenit cele mai crunte minciuni. Ne mințim că suntem încă tineri și că putem orice, ne mințim că avem școli alese și că asta ne ajută cu ceva în viață, ne mințim că avem job-ul visurilor noastre și ne mințim că ne-am găsit sufletul-pereche, lângă care o să trăim fericiți, până la adânci bătrâneți.
Ne mințim unii pe alții cu o lejeritate ce mie, personal, îmi dă de gândit, tot mai mult. Schimbăm amabilități cu ceilalți și, din păcate, tot mai des, cu noi înșine, lăsându-ne purtați într-o mare minciună amorfă, care ne putrezește pe dinăuntru și ne face mai știrbi și mai urâți.
Preferăm să zâmbim fals sau să întoarcem spatele oamenilor, fără să le spunem de ce, preferăm comoditatea falsității în detrimentul unor adevăruri dureroase, dar atât de sănătoase. Preferăm să ne urăm "la mulți ani" pe Facebook, iar când ne întâlnim față în față ne facem că nu ne cunoaștem, ne dăm like-uri la poze și postări, când, de fapt, singurul motiv pentru care ne urmărim unii pe alții e să ne convingem că noi suntem mai deștepți și mai frumoși, trimitem și primim feed-back-uri "politically correct", fără să ne spunem vreodată părerea sinceră despre lumea din jurul nostru.
Strângem din dinți și rânjim tâmp în fața șefilor, mulți dintre ei ajunși în poziții de conducere pe care nu le merită, adunând atâtea frustrări, iar atunci când avem șansa să vorbim, ne ascundem în spatele ratelor și a grijii pentru ziua de mâine și ne mințim că nici nu e chiar așa de rău. Ne povestim unii altora bucuriile și arătăm mereu doar fața frumoasă a poveștii vieții noastre. Ne ascundem necazurile și neajunsurile, în încercarea de a părea, cel puțin, chiar dacă nu suntem, perfecți.
Noi avem cea mai frumoasă casă și cel mai frumos copil, cel mai cuminte cățel și cel mai bun soț, cu care nu ne certăm niciodată. Apărem în public și jucăm un rol, de fiecare dată același, iar atunci când ne întoarcem acasă ne dezbrăcăm de prejudecăți și suntem oameni normali.
Ne constrângem să acceptăm orice, doar de rușinea de a spune "nu", facem prea multe lucruri din obligație și atât de puține din plăcere, trăim după "gura lumii" și bifăm, muți și într-o suferință surdă, tot ce se poate bifa ca să fim în rând cu lumea, fără să ne gândim o secundă la noi înșine și la ce ne-am dori noi, cu adevărat.
Am ajuns să ne mințim atât de natural, încât uneori stau și mă gândesc dacă nu cumva asta e normalitatea și sinceritatea a devenit doar un mod de a te îndepărta de toți și de a te apropia de tine, cu riscul chiar de a trăi într-o lume goală, dar totuși plină de sens.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu