E despre o lectie pretioasa de viata pe care am invatat-o de curand si care stiu cu siguranta ca imi va fi de ajutor de acum incolo.
Am trait zilele astea o experienta oarecum stanjenitoare cand, in mijocul unui interviu de angajare, primesc o intrebare atat de personala incat imi genereaza niste emotii greu de stapanit si asist neputincioasa la o scena in care lacrimile imi siroiesc pe obraz si eu nu le pot stapani, in care mi se pune un nod in gat si nu mai pot lega doua cuvinte. Si, chiar si asa, in sinceritatea mea tampita si din conceptia cat se poate de gresita ca o intrebare, oricare ar fi ea, cere un raspuns, strang din dinti, inghit in sec, imi sterg, atenta, lacrimile de pe obraz, ca nu cumva sa imi intind rimelul, si raspund.
Nu imi cer iertare pentru asta si nici nu cred ca e o rusine sa simti si sa traiesti viata, asa cum e ea, cu bune si rele, cu amintiri si uneori cu regrete. Cred insa ca sunt situatii in care sufletul e bine sa stea unde ii e locul, si nu pe masa din sala de sedinte a unei firme.
Continuu sa raspund la intrebari, la orice fel de intrebari, oricat ar fi ele de personale, cu o sinceritate proasteasca si fara pic de disimulare, raspund pana si la intrebarea De ce porti un snur rosu la mana?, ca si cum de asta ar depinde intreg interviul si ies de acolo buimaca, cu un gust amar si inca nerealizand ca tocmai am incheiat un interviu cu lacrimi in ochi.
Pe drum ma tot intreb ce a fost in mintea mea si cum am putut sa ma las tarata in povestea asta si, brusc, imi dau seama ca e doar vina mea. Dincolo de faptul ca, de cele mai multe ori, sunt mult prea sincera, cu mai oricine si privind orice, imi dau seama ca, fara sa vreau, instinctual cumva, atunci cand mi se adreseaza o intrebare, ma simt datoare sa raspund. Si, daca mai pui pe langa asta si faptul ca sunt proasta de sincera... Nu e bine...
Ca in vorba romaneasca "Nu-i prost cine cere, ca e prost cine da", imi dau acum seama ca oricine are dreptul sa te intrebe orice, indiferent ca tu consideri potrivita intrebarea sau nu. E dreptul tau, insa, sa alegi daca si cum raspunzi la aceste intrebari.
Asa ca, pe viitor, imi rezerv dreptul de a raspunde doar la intrebarile la care vreau sa raspund, fie ca va fi vorba de o discutie intre prieteni sau de un interviu de care depinde parcursul meu profesional. Stiu ca ne dorim cu totii sa fim agreabili si sa nu suparam pe nimeni, ca facem multe lucruri doar din complezenta si pentru ca asa am fost crescuti, ca raspundem ori de cate ori suntem intrebati ceva si ca, de cele mai multe ori, fara sa vrem, raspunsurile noastre spun mai mult despre noi decat ar trebui sa o faca, insa pe mine experienta asta m-a scuturat nitel.
Am dreptul de a nu raspunde la intrebari la care nu vreau sau nu simt sa o fac, la intrebari pe care le consider nepotrivite si irelevante sau pentru care nu am un raspuns.Imi rezerv dreptul de a nu mai accepta lucruri cu care nu sunt ok, doar pentru ca asa am fost invatati sau doar pentru ca vreau sa fiu placuta de cat mai multa lume. O sa ma obisnuiesc sa fac doar lucruri pe care le simt si pe care mi le doresc, cu adevarat, indiferent ce ar insemna asta pentru cei din jurul meu.
Si, cel mai important, o sa fiu mai sincera cu mine, atunci cand ma voi intreba Chiar trebuie/imi doresc/simt sa fac asta?
Si asta e doar inceputul...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu