Maria's Ladybugs - Raluca's Dream

Va promiteam in postarea de ieri, ca voi incerca sa va spun si voua povestile frumoase ale oamenilor pe care i-am intalnit in ultima vreme si care isi urmeaza visul, oricare ar fi el si orice ar insemna asta. Dincolo de admiratia pe care o am pentru curajul lor si pentru indrazneala de a fi fericiti, facand ceea ce le place, povestile lor pot transmite mai mult, pentru fiecare dintre noi si, asa cum ne visam cu totii eroii din povestile pe care ni le citeau bunicii cand eram mici, poate ca asa, citind si voi povestile oamenilor astora atat de frumosi, o sa indrazniti sa visati mai mult si, poate, intr-o buna zi, o sa aveti chiar curajul sa va impliniti aceste visuri.

Pe Raluca o stiu din copilarie. Nu ne-am cunoscut niciodata personal, dar orasul fiind mic, ne stiam din vedere si ne zambeam in treacat, ori de cate ori de intalneam. O admiram inca de pe atunci pentru zambetul ei larg, pentru privirea strengareasca si pentru gropitele adorabile din obraji. Pe Raluca n-ai cum sa n-o observi. Parca totul la ea striga "Hei, sunt aici! Si am ceva de spus!".

Am reintalnit-o pe Facebook, acum ceva vreme si am urmarit-o cu interes. Nu ai cum sa nu iubesti ceea ce face ea, mai ales atunci cand o auzi vorbind despre asta. Zilele trecute am avut ocazia, la un eveniment, sa ne cunostem personal si sa ii aud povestea. Vorbeste cu o detasare incredibila despre toate obstacolele peste care a avut de trecut, de-a lungul vremii, ca sa ajunga unde e azi. Vorbeste cu o daruire imensa despre ceea ce face si povesteste cu o bucurie nespusa despre copiii ei.

Maria's Ladybugs e visul Ralucai. Un vis pe care, cu timiditate la inceput si apoi cu o nespusa determinare, si-l urmeaza. Raluca viseaza cu ochii deschisi si in fiecare zi aduce cate un strop din fericirea ei tuturor celor care aleg sa ii poarte creatiile. Bratarile si colierele ei poarta in ele bucuria din ochii ei, iar eforturile pe care le-a facut ca sa ajunga pana aici sunt rasplatite de multumiri sincere si felicitari din partea clientilor ei. Imi marturiseste ca ea nu ii considera clienti, sunt prietenii ei, fara de care visul ei nu ar fi fost astazi posibil.

Imi povesteste cu nesat cum a inceput totul. A renuntat la confortul unei vieti linistite pentru a-si cauta adevarata chemare in viata. Imi spune, razand, ca ea nu stia ca poate sa faca handmade. "Eu sunt optometrist, scriu prescriptii pentru ochelari". Dupa o incercare nefericita de a se stabili in Marea Britanie, manati de visul strainatatii, ca mai toti tinerii capabili din Romania, care simt ca tara asta nu le poate oferi cat pot ei duce, Raluca se intoarce acasa, hotarata sa demonstreze tuturor ca poate sa faca mult mai mult decat facuse pana atunci.

Primele ate si le-a cumparat cu bani imprumutati. Leganand-o pe Maria, fetita ei, privea ore in sir la tutoriale, cu determinarea de a-si vedea visul implinit. Visul Ralucai nu a fost acela de a face bratari, nici macar acela de a face bani din asta. Visul Ralucai a fost sa isi creasca copiii frumos, sa le ofere tot ceea ce isi poate dori un parinte pentru copiii lui si sa traiasca prin bucuria zambetelor lor. Din asta traieste Raluca.

Creatiile ei sunt unicat si gandite pentru fiecare client in parte. Munceste de dimineata pana seara si se bucura ca un copil de fiecare data cand primeste un mesaj de multumire pentru vreo comanda ajunsa, cu bine, la clientele ei. Si, slava Domnului, are suficiente motive de bucurie. Creatiile ei ajung in toata tara, ba chiar si peste hotare si recunoaste, cu o modestie pe care nu pot sa i-o inteleg, ca sunt perioade cand nu mai face fata si e nevoita sa refuze comenzi. Buricele degetelor ii sunt aspre si muncite pana peste poate, dar si asta o spune cu zambetul pe buze. Traieste pentru business-ul ei si adora ceea ce face. I se citeste pe chip, in privire, in fiecare cuvant pe care il rosteste. Are acum incredere ca se pot face lucruri frumoase si la noi in tara. Trebuie doar sa te inarmezi cu rabdare si curaj sa apuci pe drumul asta. Recunoaste ca nu e usor si ca tinerii romani nu sunt incurajati de stat sa devina antreprenori, dar asta nu face decat sa o ambitioneze si mai mult. Are alaturi de ea o familie minunata, un om care a inteles care e chemarea ei si care o sprijina in tot ceea ce face si doi copii adorabili, care le umplu casa si sufletele de o bucurie nespusa.

Raluca e unul din oamenii frumosi pe care n-ai cum sa nu ii admiri. Stiu ca citind, poate, randurile astea, se va rusina, caci e de o modestie iesita din comun. Nu ii place sa folosesti cuvinte mari cand vorbesti despre ea si despre munca ei. Ea e doar un om, ca toti ceilalti, care a ales sa faca ce-i place. Nimic special. Asa crede ea. Eu cred altceva si o admir din tot sufletul pentru curajul de a face ceea ce iubeste, pentru daruirea cu care face asta, pentru faptul ca isi pastreaza zambetul strengaresc pe fata, orice s-ar intampla, pentru faptul ca isi traieste visul si pentru faptul ca prin asta face atatia oameni fericiti, in jurul ei.

Jos palaria, Raluca, in fata ta si in fata tinerilor frumosi si curajosi ca tine, care au ales sa ramana in tara asta, cu increderea ca si aici visele pot deveni realitate, daca iti doresti cu adevarat. Pentru mine esti un exemplu si povestea ta ma duce mai departe.

sursa foto

Epidemie de visuri

Am lipsit o vreme. Mi-am odihnit gandurile si degetele. Unii dintre noi mai au timp si pentru odihna, cu un pret, ce-i drept. Eu am tot timpul din lume sa invat cel mai pretios lucru: rabdarea. Primesc lectii de viata in fiecare zi despre asta si le simt ca pe un catharsis, atat de necesar.

Schimbarea e in noi si doar in noi insine, oricat am auzi asta spunandu-ni-se in jurul nostru. Si doar traind niste experiente de viata poti sa te schimbi cu adevarat. Eu cred in schimbare, atata timp cat ea vine din noi si pentru ca o simtim. Am trait-o din plin in toata perioada asta de cautari. Cel mai mult prin lectiile de viata pe care unii oameni mi le-au oferit. Buni sau rai, oamenii din jurul nostru ne formeaza si ne modeleaza, fie ca vrem asta sau nu si stiu ca ati mai auzit-o pe asta, dar noi chiar suntem suma tuturor oamenilor din viata noastra.

Oamenii de langa noi ne pot cobori, dar sunt altii, acolo, langa voi, care va pot urca la loc. Trebuie doar sa va tineti ochii larg deschisi. Si sufletul. Sa credeti in voi si in locul vostru pe lumea asta.

Primiti lectiile astea de viata cu capul sus, ca niste invingatori ce sunteti. Nu ati fi ajuns pana aici daca nu ati fi crezut in voi si in sansa voastra. Indrazniti sa credeti in voi si in ceea ce puteti sa faceti, in ceea ce puteti sa creati si in ceea ce puteti, in fiecare zi a vietii voastre, sa lasati o parte din voi. Pe oricare drum porniti, opriti-va doar din cand in cand, respirati si odihniti-va pasii... gandurile, dar niciodata visurile. Ele pot deveni realitate doar prin voi.

Am in jurul meu tot mai multi oameni care cred in visurile lor si vreau sa cred ca toata treaba asta e contagioasa. Vreau sa ma imbolnavesc de nebunia lor si vreau sa v-o dau si voua, la randul meu. O sa va povestesc despre fiecare dintre ei in perioada ce urmeaza, pentru ca nimic nu e mai puternic decat puterea exemplului si, poate asa, o sa incepem mai multi sa credem in visul nostru, sa indraznim sa visam cu ochii larg deschisi si sa ne privim, apoi, bucuria din privire cand vorbim despre asta.

Va invit sa-mi ramaneti alaturi si sa le aflati povestile frumoase, sa visati si sa aveti rabdare ca si visul vostru sa devina realitate. Daca ei au putut, noi de ce n-am putea?

sursa foto

Eu ies la vot

Pentru mine, politica e un domeniu atât de murdar și de dezgustător, încât încerc, pe cât posibil, să mă țin departe. Nu fac politică, nu discut politică, dar aud și ascult și, într-o mai mică sau mai mare măsură, mă interesează, pentru că e vorba și de noi, în toată povestea asta.

România de astăzi și din ultimii 20 și ceva de ani, a fost țara nimănui. A fost, uneori, țara lui Andrei și a Roșiei Montana, țara lui Hagi și acum țara Simonei, însă dincolo de episoadele astea de patriotism, România a fost țara pe care mulți au lăsat-o în urmă, dezamăgiți, doar pentru a avea la ce să se întoarcă, în vacanțe sau de sărbători. Aud, odată la 4/5 ani, același lucru: "Nu ies la vot, pentru ce? Toți sunt o apă și-un pământ. Nici n-are sens să mă deranjez." Nu, eu nu o să vin să vă povestesc cum niște oameni au murit la Revoluție pentru ca noi să putem vota, n-o să vă spun că e de datoria noastră să facem asta, n-o să vă îndemn să ieșiți la vot, doar pentru că ăsta, în lungul șir de lucruri pe care trebuie să le faceți, e doar unul dintre ele.

Nu știu voi ce veți face, însă eu știu sigur că ies la vot. Cred cu tărie că, decât să ne facem grupuri pe Facebook în care, declarativ, să emigrăm din România dacă iese Ponta președinte, mai bine ne mobilizăm în încercarea de a face ceva concret pentru țara asta. Dezamăgiți sau nu, ar trebui să ieșim, cu toții, la vot. Scârbiți de lumea în care trăim așa cum ne dictează alții, apăsați de griji și nevoi, putem să facem măcar atâta pentru noi.

Eu ies la vot, pentru că, și dacă voi alege vreodată să plec din România, vreau să știu că voi avea motive să mă întorc. Ies la vot, pentru că nu vreau ca alții să-mi decidă soarta. Ies la vot, pentru că ăsta e momentul în care putem, fiecare dintre noi, să facem ceva concret pentru țara asta. Ies la vot, pentru că vreau să cred că încă există șansa de a trăi cu deminitate în țara asta.

Vom vota, poate, mulți dintre noi, răul cel mai mic. E deja o tradiție a democrației românești, votul ăsta negativ. N-am fost în stare până acum, în toții anii ăștia, să dăm un candidat pe care să-l votăm din convingere și nu prin eliminarea celorlalte opțiuni. Chiar și așa, vreau să cred că tot e mai bine să ieșim la vot și să votăm împotrivă, decât să nu ieșim deloc.

A nu ieși la vot acum e ca și cum ți-ai abandona părinții bolnavi și neputincioși, doar pentru că ți-e greu să îi îngrijești, pentru că ești scârbit de ei și pentru că știi că oricum, într-o bună zi, tot se vor prăpădi. Bună sau rea, țara asta e, încă, a noastră. Să n-o lăsăm bolnavă și oloagă, pe un pat șubred de azil. Să o ținem acasă și să-i mângâiem obrajii obosiți, poate se pune pe picioare.

sursa foto

Povestea mea

Povestea mea incepe intr-o vara, ca toate povestile frumoase. Iunie. 16. 1985. Dupa cateva ore bune de incapatanare sa cunosc lumea asta - de parca as fi stiut inca de pe atunci ce avea sa urmeze - am deschis ochii mari si am strigat, de bucurie sau de teama, nici acum nu reusesc sa imi dau bine seama. Am fost premianta inca de atunci, mama mereu amintea episodul asta ori de cate ori voia sa sublinieze ca m-am nascut o invingatoare. "Prima ta nota a fost 10. Cu felicitari." Aveam sa continui ambitia asta pentru inca multi ani de atunci incolo, crezand, cumva, ca asta e menirea mea si ca asta ma va duce departe. Orice ar fi insemnat acest "departe", pentru ai mei si pentru mine.

La doar cateva luni de la nastere, aveam sa traiesc primul moment de cotitura in scurta mea existenta. Pneumonie interstitiala. Cateva saptamani de spitalizare, medicamente aduse pe sub mana in spital, o semnatura pe proprie raspundere ca ma iau ai mei acasa. Am supravietuit, asa cum aveam sa o fac de atatea ori in viata care de abia incepea sa mi se deschida in fata.

Copilaria mi-a fost frumoasa, asa cum e mai pentru toti copiii de pe lumea asta. Frumusetea venea din simplitatea lucrurilor, din lipsa fricii, din bucuria cu care traiam fiecare zi. Pentru ca pe vremea aia, mamele revenau la munca dupa doar 3 luni, am crescut la cresa si, mai apoi, la buncii din partea mamei. La cresa am refuzat eu sa mai merg, pe motiv ca doamna Pepelea imi furase batista. La bunicii de la Campulung Moldovenesc era lumea mea, asa ca nu ma deranja cand ai mei ma lasau acolo peste vara, uneori si iarna. Aveam verisori, in aceeasi casa, asa ca am crescut frumos, impreuna cu ei, intocmai ca niste frati, chiar daca am fost singura la parinti.

A urmat perioada scolii, pe care o tin minte parc-ar fi fost ieri. Mi-a placut scoala mereu si nu pentru ca ai mei mi-au insuflat asta, ci pentru ca simteam cumva o chemare spre invatare si spre tot ce e nou. Ai mei nu m-au pus niciodata sa invat, o faceam singura si, cumva, firesc si din placere, fie ca era vorba de matematica, romana sau istorie. Clasele I-IV le-am urmat la o scoala de cartier, una dintre cele mai bune. Asta in paralel cu Scoala de Arta, pe care o incepusem de la 5 ani, la clasa de pian a doamnei Cosma. Dupa amiaza, dupa orele de clasa si sambata, dis de dimineata plecam de acasa, cu partiturile in ghizodan, catre Liceul de Arta, unde imi cautam o sala sa studiez, pentru ca pe vremea aia nu aveam inca pian acasa. Nici acolo n-a fost cu musai, ci mi-am dorit eu, asa cum mi-am dorit in clasa a V-a sa urmez cursurile primei clase de bilingv-engleza de la Liceul Teoretic "Calistrat-Hogas" (devenit, acum cativa ani, Colegiu National), asa ca, la sfarsit de clasa a IV-a, m-am pus pe invatat pentru admitere. Tin minte si acum: romana, matematica si engleza. Admitere serioasa, pe care am trecut-o cu brio, chiar daca mama, biata, a simtit ca se prabuseste cerul pe ea cand m-a vazut iesind de la proba scrisa la matematica, dupa doar 1 ora de la intrarea in sala de examen.

Pe toata perioada scolii, am avut sansa sa fiu printre cei mai buni - colegi si profesori, alesi unul si unul, care m-au format si m-au ambitionat sa fiu mai mult, sa fac mai bine si sa urc mai sus. In clasa a VIII-a am decis sa continui la acelasi liceu si sa renunt la pian, pentru ca ma gandeam ca limbile straine vor fi mai de viitor. Am continuat, insa, sa studiez si sa exersez acasa, ori de cate ori aveam ocazia sa fac asta. Liceul a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea de pana acum. La momentul ala, cand imi spuneau ai mei sa imi traiesc cat mai frumos perioada aia, pentru ca alta mai frumoasa nu va mai fi, tanjeam la anii facultatii, fara ca nimeni sa ma intrebe unde ma duc si cat stau. Aveam sa aflu, ceva mai tarziu, ca facultatea venea cu o responsabilitate mai mare, cu griji mai multe si cu apasari de om mare.

La sfarsitul clasei a XI-a, am simtit, pentru prima oara, chemarea pentru jurnalism. Eram redactor-sef la revista scolii si scriam cu o pasiune mistuitoare. Scriam orice, oricat, oricum, ca si cum de asta ar fi depins viata mea de acolo incolo. Dupa Bac, aveam sa traiesc prima infrangere in lumea reala. Globul de sticla in care traisem pana atunci avea sa se sparga, zgomotos si aveam sa descopar fata mai putin frumoasa a vietii. O sa radeti, poate, dar pana in momentul ala, eu n-am simtit cu adevarat cum e viata. Da, am trait cateva dezamagiri in liceu, insa erau copilarii. In vara de dupa terminarea liceului, insa, aveam sa cunosc, pentru prima data, sentimentul de infrangere, sa dau piept cu realitatea in care urma sa ma arunc. Din toti colegii de clasa, doar eu si inca o colega am ales sa mergem la Iasi. Restul au ales Bucurestiul si, cativa, Clujul.

Am plecat catre Iasi, la admitere, cu mama, purtand strans, sub brat, un dosar cu toate actele de care aveam nevoie ca sa ajung acolo unde atat de mult visasem. Media - 9.73. Asteptari? Mari. Nici prin gand nu-mi trecea ca dupa atatia ani de scoala, timp in care imi fusesera recunoscute meritele si eram mai tot timpul laudata, aveam sa descopar ca erau altii mai buni, mai frumosi, mai pregatiti ca mine. Lumea reala avea sa ma invete prima lectie de viata: oricat ai crede tu ca esti de bun, exista intotdeauna altii, mai buni ca tine. Am intrat la facultate la taxa, a 20-a sub linie. Priveam, printre lacrimi, listele si nu-mi venea sa cred. Mi-am sters lacrimile, crezand ca tocmai din cauza asta nu vad bine. Imi priveam, pentru prima oara in viata, primul esec personal adevarat.

Dupa redistribuirile din toamna, in septembrie, aveam sa intru pe locurile bugetate si urma, la sfarsitul lui septembrie, sa plec de acasa, pentru a imi implini visul. Mi-am sters, cu dosul manecii, lacrimile din prag si am plecat, plina de sperante si ambitie, la Iasi. Aveam sa demonstrez si acolo, tuturor, ca ambitia si perseverenta pot ridica un om cazut. Dupa un prim an plin de incercari si provocari, dupa o vizita de cateva zile la Cluj, am decis sa ma transfer de la Iasi. Decizia nu a fost grea, drumul pana la Cluj, insa, a fost lung si destul de anevoios.

In vara dintre anul I si anul II, am batut drumul Iasi-Cluj de cateva ori bune. Plecam de la Iasi - loc bugetat, bursa si camin si veneam in Cluj, fara sa stiu ce urma sa ma astepte. In octombrie 2005, descalecam, carand, intr-o valiza, toata viata mea, la Cluj. Incepea o noua etapa din viata mea, departe de casa si de parinti, intr-o lume mare si, speram, mai buna decat cea pe care tocmai o lasasem in urma. Primul an in Cluj n-a fost usor deloc, insa am avut noroc de cativa oameni dragi alaturi, care au facut sa para totul mai de suportat. Au urmat examene de diferenta - nu putine si nu usoare, adaptare la o lume noua, traitul cu dor de casa si de parinti.

Urmatorii ani au fost frumosi, inconjurata de oameni minunati, prieteni pe care ii port in suflet si acum, chiar daca ne vedem rar si unii sunt plecati din tara. Anii facultatii in Cluj au insemnat Piezisa, cu tot farmecul ei, invatat si distrat. Am atatea amintiri dragi din anii aia!

Dar, pentru ca tot ce e frumos trece foarte repede, m-am trezit, inainte sa imi dau bine seama, in ultimul an de facultate. Cu doar cateva luni inainte de absolvire, intre redactarea licentei si ultimele zvacniri de distractie inainte de a lua viata in piept, am inceput sa imi caut de lucru. Pe timpul facultatii nu muncisem nicaieri, ai mei imi tot spuneau ca nu e nevoie si ca e bine sa te dedici unui singur lucru, pe care sa-l faci cat poti de bine, asa ca, in afara de stagiile de practica - obligatorii, de altfel, din timpul facultatii - nu stiam ce inseamna asta. Nu am dezamagit si le-am urmat sfatul de a ma dedica facultatii, asa ca nu a mirat pe nimeni faptul ca am absolvit sefa de promotie. Ce emotii, ce bucurie, ce asteptari aveam!

Pentru ca jurnalismul nu mai era ceea ce visasem eu - asta dupa un stagiu de practica in care am inteles ca in Romania, jurnalismul inseamna sa scrii nu ce vezi tu, ci ce vor ceilalti sa fi vazut - si alesesem sa urmez o specializare in PR si publicitate, am inceput sa aplic la diverse agentii de publicitate din Cluj. Nici prin cap nu-mi trecea ca mi se va oferi nebunuita sansa de a ma alatura uneia dintre cele mai mari agentii de publicitate din Transilvania, Vitrina Advertising. Cu un CV care nu transmitea decat dorinta si pasiune - nimic mai mult - am primit o sansa incredibila de a face ceea ce imi doream - publicitate - si nu alaturi de oricine, ci alaturi de cei mai buni.

Marti am fost la interviu, joi dimineata eram in fata firmei, pe Baritiu, gata sa pornesc cu ei in teambuilding-ul anual. De abia de luni urma sa incep sa lucrez efectiv. Ce iti poti dori mai mult, cand stii ca nu ai experienta deloc, ci doar o pasiune nebuna pentru domeniul asta? Anul pe care l-am petrecut alaturi de ei a fost o adevarata scoala, de publicitate si de viata. Am avut norocul sa cunosc oameni frumosi, alaturi de care am continuat sa merg prin viata, inca mult timp dupa ce am incheiat colaborarea cu cei de la Vitrina. Alaturi de ei am facut primii pasi concreti in lumea asta si alaturi de ei m-am indragostit inca si mai tare de lumea publicitatii. Eram omul potrivit, in locul cel mai potrivit. Momentul era, insa, cat se poate de nepotrivit. Septembrie 2008 avea sa anunte inceputul crizei financiare, la nivel mondial. Publicitatea avea sa devina un serviciu de lux, pe care doar cei mai puternici aveau sa si-l permita.

In viata mea, pana acum, de 2 lucruri m-am temut cel mai tare: sa nu ii dezamagesc pe altii si sa nu ma dezamagesc pe mine. In ultimele luni alaturi de ei, le faceam pe amandoua, aproape zilnic, asa ca am decis, dupa un an, sa plec. Nu voiam sa incurc si, sub nicio forma, nu voiam sa dezamagesc, mai mult decat, poate, o facusem deja. Mi se oferise sansa sa demonstrez si am facut-o, pana intr-un punct. Atat cat a depins de mine. Dincolo de momentul ala, insa, lucrurile incepeau sa se vada altfel. Am plecat cu increderea ca toata experienta castigata acolo si lectiile pretioase pe care le invatasem alaturi de ei vor fi doar inceputul unei frumoase povesti de dragoste intre mine si publicitate. Aveam sa inteleg, putin mai tarziu, ca dragostea trece prin stomac si, dupa un an de cautari - in mine si in jurul meu - aveam sa accept o noua provocare, departe de visul meu.

Incepeam, in august 2010, aventura mea alaturi de cei de la Orange. Ajunsa la ei cu gandul ca voi sta cateva luni, pana se intrezareste sansa de a ma intoarce in publicitate, am petrecut alaturi de ei 4 ani. Cu bune si cu rele, cu zambete si cu lacrimi, uneori, cu bucurii si cu tristeti, cu dorinta de a face mai mult si, uneori, cu dorinta de a renunta. Au fost 4 ani de scoala a vietii. In call center inveti sa asculti oamenii si sa ii intelegi, inveti sa ai rabdare, cu tine si cu ceilalti, inveti sa lupti pentru fiecare lucru marunt din viata ta, inveti disciplina si inveti ce inseamna sa o iei mereu de la capat, cu dorinta sa faci mai mult si sa fii mai bun. Ceea ce m-a invatat cel mai mult experienta asta a fost - o sa va mirati, poate - cele 3 luni de cand nu mai sunt alaturi de ei. Asa e in viata, unele lectii le inveti doar dupa ce alegi sa te rupi si sa privesti totul dinafara, ca un strain.

Am plecat, cu gandurile amestecate si acum, uneori, ma intreb de ce am ales sa fac pasul asta. Imi aduc aminte ca la un moment dat nu mai eram ok eu cu mine acolo, insa imi aduc aminte acum, tot mai des, si de momentele in care imi era bine. Am avut acolo sansa de a face diferenta si de a creste. Am simtit la un moment dat ca e momentul sa imi intind aripile si sa zbor... Si am patit intocmai ca Icar - cu aripi faurite din pene si ceara, m-am apropiat prea mult de soare si am picat.

Supravietuiesc si, mai mult decat atat, am invatat niste lectii pretioase, care ma vor ajuta sa imi fauresc niste aripi cu care chiar sa pot zbura. Nu stiu inca inspre ce destinatie, insa cu siguranta drumul meu nu se opreste aici.

Daca mi-as fi dorit altceva? Da, mi-as fi dorit sa am mai putine asteptari de la mine si de la cei din jurul meu, mi-as fi dorit sa stiu ca in viata nu e totul sa inveti bine si sa ai peretii plini de diplome, ci, mai degraba, sa stii sa faci ceva concret, mi-as fi dorit sa stiu ca sunt altii mult mai buni, destepti si mai frumosi ca mine, mi-as fi dorit sa am mai multa rabdare - o, tin minte cum imi spunea mama ori de cate ori era vorba de rabdare - "mama, tu esti ca omul ala care se roaga la Dumnezeu: da-mi, Doamne, rabdare. Dar da-mi-o ACUM." Mi-as fi dorit sa vorbesc mai putin si sa ascult mai mult, mi-as fi dorit sa fiu mai matura in gandire si in alegerile din viata mea, mi-as fi dorit sa am mai mult curaj si mai putina teama, mi-as fi dorit sa invat sa apreciez lucrurile si oamenii din viata mea atunci cand ii am si nu imediat dupa ce i-am pierdut.

Nu e timpul pierdut. Povestea mea e inca la inceput si stiu ca va veni timpul cand voi avea sansa sa fac lucrurile altfel. Ma bucur ca am ajuns aici, ca am trait atat de multe experiente, ca am cazut si m-am ridicat, ca am plans si m-am bucurat, ca am langa mine oameni frumosi, care ma insotesc mereu, ca am invatat atatea lectii, ca am tras atatea linii si ca am adunat atatea inceputuri si sfarsituri.

Povestea mea merge, sigur, mai departe.

Matz, matz, matz

Asta vad in fiecare dimineata, cand ma trezesc, in fata ochilor. Vina e a mea, clar, ca doar cine ma pune dis-de-dimineata sa dau cu scroll-ul pe perete, in cautare de senzational? Senzational imi trebuie, senzational primesc. A fost in vreme in care tot ce vedeam pe Facebook erau poze cu picioare. Incaltate, descaltate, cocotate, agatate, inciorapate, imblanite, pe nisip sau in iarba, in tenisi sau in Louboutin. Si e bine ca asta a trecut, suntem in siguranta. Noroc cu iarna, ca picioarele n-arata nicicum in cizme, asa ca, pentru moment, we're safe.

Acum o traiesc pe asta cu matzele. Sunt inconjurata de matze. Matzele sunt peste tot! Toata lumea are matza, toata lumea pune poze cu matza, toata lumea da like la pozele cu matze, toata lumea iubeste matzele, toata lumea isi doreste matza, toata lumea matz, matz, matz. Nu-i rau, sa nu ma intelegeti gresit, doar ca am senzatia ca traim intr-o lume mai degraba a lor, decat a noastra. Mi-am deschis Facebook-ul azi de dimineata sa va vad, sa vad ce ati mai facut si pe unde mai umblati, ce locuri ati mai vazut si cu cine v-ati mai intalnit. Si tot ce vad e matz, matz, matz! Ma simt prost, sincer, numai eu n-am poze cu matz. Trebuie sa fac ceva in legatura cu asta.

Careva... un matz de imprumutat? Ma fac de mandra minune, chiar sa n-am eu nicio poza cu matz... Daca dau like la pozele voastre, pana una-alta, se pune?

sursa foto

Doar o perioada...

Viata mea de pana acum a fost un carusel, care m-a purtat cand jos, cand sus, care m-a intors - nu de putine ori - cu capul in jos, doar ca sa ma readuca apoi cu picioarele pe pamant, care m-a smucit uneori si care m-a coborat de la intaltimi ametitoare. Mi-a fost rau si mi-a fost bine, am avut vantul in par si soarele pe chip, am avut stomacul cat un pumn si senzatia ca mi se deruleaza totul in fata ochilor si ca e gata. Am ras si am plans, de necaz si de bucurie, de dor si uneori degeaba, am iubit si poate am fost iubita, desi nu-s un om usor de iubit, am indraznit, dar de cele mai multe ori m-am conformat. Am adormit gandidu-ma la cei ce nu mai sunt si m-am trezit cu gandul la cei ce inca mai sunt. Am sperat si m-am asteptat, doar ca sa invat sa nu mai fac asta. Am vorbit mai mult decat am ascultat, am judecat mai mult decat am acceptat, am spus mai mult decat am facut.

Daca am invatat ceva, insa, pana acum, e ca, indiferent ca ne e bine sau rau, indiferent daca suntem singuri sau cu cineva, daca avem un job sau nu, daca avem bani sau nu, daca avem prieteni sau nu, daca inca mai avem parintii langa noi sau nu, daca credem in noi sau nu, daca suntem frumosi sau urati, daca suntem buni sau rai, daca mai credem in ceva sau nu, daca mai avem pentru ce ne trezi dimineata sau nu, daca am obosit sau nu... E DOAR O PERIOADA...

Indiferent ca va e bine sau va e rau, e doar o perioada, asa ca tineti-va bine de manerul caruselului si lasati-va purtati de viata. Daca sunteti sus, o sa fiti si jos, ca sa reveniti cu picioarele pe pamant, iar daca sunteti jos, atat de jos incat nu mai vedeti albastrul de deasupra voastra, caruselul o sa va duca iar sus, sa atingeti cerul si sa puteti numara stelele de aproape. Asta-i tot farmecul. Tineti-va bine si indrazniti sa infruntati orice va scoate in cale caruselul asta, caci despre asta e vorba.

E doar o perioada...

Declaratie de dragoste. Dimineata devreme

Diminetile sunt grele pentru noi, toti, stiu sigur asta, oricat de increzator ar suna unii dintre voi, care, declarativ, cel putin, sunt "morning people". Si eu obisnuiam sa sustin asta, pana mi-am dat seama ca "morning people" nu inseamna sa te tarasti in fiecare dimineata, sa iti pui ceasul pe snooze inca juma' de ceas si sa nu poti lega 2 cuvinte ca oamenii, pana nu iti savurezi cafeaua.

Diminetile de toamna, pentru mine, sunt si mai grele. Dimineata e inca intuneric si frig, nicio raza de soare nu patrunde prin draperiile trase si, in diminetile in care chiar n-ar trebui sa te trezesti, ploua mocaneste si apasat. In zile din astea, urasc tot ce suna, zornaie, face zgomot si ma trezeste. Telefonul suna in fiecare dimineata, la 7 fix. Orbecaiesc dupa el, prin pat, in incercarea disprata de a-l opri si-l pun pe snooze... de cel putin 4-5 ori pana ma decid ca-i momentul sa fac ochi. Ajung, teleghidata, in bucatarie si, printre pleoape, aprind aragazul. Deschid dulapul - din nou dandu-mi cu usa in cap, oare a cata oara de cand stam aici? - sa iau cutia cu cafea. Jumate o pun pe langa si ma trezesc instant la gandul ca tre' sa strang dupa mine... Iar. Las cafeaua pe foc si ma asez in fata calculatorului, pentru un morning update.

Dupa 2 like-uri si un share, cafeaua bolboroseste, pe foc. Mi-o torn toata intr-o cana maaare, pe jumatate plina cu lapte. Imi incalzesc mainile cu cana fierbinte si ma gandesc la ziua ce va urma. Un sfert de ceasca o savurez in tihna, iar restul aproape ca il dau peste cap, intocmai ca pe un shot, la inceputul unei nopti de pomina. Asta-i momentul meu preferat din zi si motivul pentru care ma trezesc mereu cu cel putin 2 ore inainte de a ajunge undeva. E farama mea de vis cu ochii deschisi.

Si oricat ar ploua, si oricat ar fi de frig, cafeaua asta de dimineata imi tine de cald si de urat pentru intreaga zi. E fierbinte, amara, aromata, imi da curaj si imi deschide larg ochii. Cafeaua mea din fiecare dimineata! <3

sursa foto

Un training de buying

Am fost azi la Sweet Days in Iulius Mall. Editia a doua. Prima s-a desfasurat anul trecut, la inceput de decembrie, la Muzeul de Arta si am salutat initiativa, la fel cum o fac si acum.

Am asistat, din pacate, la o scena cel putin bizara, in care 2 tineri au solicitat o bucata de ciocolata de casa, au fost intrebati daca e ok, li s-a cantarit, impachetat, apoi li s-a solicitat sa plateasca. Bucata de ciocolata - 350 gr. Pret/100 gr - 6 lei. Pret total - 21 de lei. "E... prea mult, zice tipa. Nu avem atatia bani...". Vanzatorul, zambind si fara sa-si dea ochii peste cap, despacheteaza bucata taiata si ii intreaba, politicos: "De cat sa fie, atunci?". Cei 2 tineri schimba cateva priviri si se decid: "Nu mai luam, multumim, dar e prea scump."

Mi se intampla frecvent sa asist la scene din astea, in care, la raionul de masline din Auchan, un cumparator cere 50 de grame de masline si cand vanzatoarea ii "umple" punga cu 3 masline sa isi dea ochii peste cap, nemultumit de puterea lui de aproximare. E ok sa ceri 50 de grame. Daca cumperi mac sau susan. E ok sa ceri 50 de grame si la raionul de masline, dar e bine sa nu iti dai ochii peste cap cand vezi ce inseamna asta si in niciun caz sa te isterizezi la vanzatoare, ca ea n-are nicio vina.

Si v-as mai povesti din astea, dar n-are sens, ca le traiti si voi, zi de zi. Nu asta e ideea.

Ar fi frumos sa invatam, dincolo de numeroasele training-uri de vanzare, cum sa fim si buni cumparatori, ce inseamna sa pretuim munca altora si cum abordam astfel de situatii ca sa nu ne punem nici pe noi, nici pe altii, in ipostaze nefericite, ca cea de azi.

Altfel... sa fim sanatosi cu totii, in lumea asta mare si nebuna in care ne invartim...

Cel mai mare secret al meu

M-am tot gandit daca sa va spun sau nu, pentru ca e posibil ca aceasta dezvaluire sa imi compromita imaginea pentru totdeauna. Dar, pana la urma, ce mai conteaza? Am decis sa gandesc liber, asa ca iata-ma, in deplina-mi libertate, marturisind in fata natiunii care e cel mai ascuns secret al existentei mele.

Ca sa va faceti o idee... e vorba despre un lucru pe care doar cei mai apropiati si dragi oameni mie il stiu, poate ca nici nu toti dintre ei. E o parte ascunsa a vietii mele, pe care nu o dezvalui decat celor meniti sa ma insoteasca pe drumul vietii ceva vreme. E o poveste personala si, poate, totusi, a multora dintre cei care ma citesc, dar nemarturisita.

Nu, nu o sa va spun ca am un prieten imaginar - am depasit perioada aia din viata, in care imparteam banca la scoala cu Oana, Andreea si prietena noastra imaginara, Tamasa. Nu o sa va povestesc nici despre cine-stie-ce isprava pe care am facut-o, e chiar mai delicat decat atata - o sa va marturisesc cel mai ascuns secret al meu. Soc si groaza si, bineinteles, exclusivitate! E putin trecut de ora 5, insa subiectul s-ar putea prea bine inscrie in formatul stirilor pe care stiu ca le evitati cu totii, asta daca nu cumva sunteti inca la birou, rugandu-va de toti sfintii sa treaca mai repede jumatatea de ora pe care o aveti de petrecut in fata calculatorului.

Va fierb, e tipic pentru asemenea dezvaluiri, ce v-asteptati? Dar asteptarea va merita, va asigur.

Totul a inceput cand aveam doar cativa ani, eram inca copil la mama acasa. Pe vremea aia, totul parea normal. Nimic neobisnuit, ci doar faptul ca am schimbat cativa pana sa gasesc exact ceea ce cautam. Odata identificat, a ramas acolo pana in momentul in care am plecat de acasa. In timpul facultatii, am ezitat sa fac asta, pentru ca stiam ca lumea ma va privi altfel din momentul ala, asa ca m-am abtinut cat am putut. In rastimpuri, in functie de oamenii din viata mea si locurile unde am stat, s-a intamplat sau nu, insa old habits die hard, asa ca, iata-ma, la aproape 30 de ani facand acelasi lucru, fara pic de remuscare.

Ok,ok... Nu va mai fierb. E vorba despre Tepes. De-a lungul timpului a mai existat Pantera Roz, si Fram si Mela. Tepes e cainele meu de plus, pe care l-am primit cadou de la Mircea. Mai e si Snowy, dar el a fost doar un capriciu si nu s-a prea incadrat in peisaj, asa ca acum sta sprijinit de geam, cu nasul lui portocaliu si ne asteapta acasa, in fiecare zi. Cu Tepes aka Catze e cu totul altceva. E cainele de plus fara care nu ma culc, oricat de ciudat ar suna asta. Cand mergem pe undeva il las acasa, desi sufletul imi spune sa il iau si pe el. N-am trecut inca peste frica de respingere a celorlalti atunci cand l-ar vedea, cuminte, prins cu centura, pe bancheta din spate. Si nici peste imaginea cu mine, taraind troller-ul si, deasupra lui, pe Tepes, in toata splendoarea lui.

Si acum stiti!. Asta e! Cel mai mare secret al meu. Nu va intreb pe voi ce pitici aveti pe creier, ca stiu sigur ca aveti. Va recomand doar sa traiti cu ei, bine mersi, fara sa vi se para ciudat. Ati fi surprinsi sa auziti povesti din astea spuse si de alti prieteni de-ai vostri, va asigur.

sursa foto

Cele mai folosite cuvinte de catre femei

Cele mai folosite cuvinte de catre femei sunt, de fapt, 2. Sunt acele cuvinte pe care orice barbat, cand le aude, se ia de cap si ii vine sa se duca pe lume. Aceste 2 cuvinte sumarizeaza toata viata si experienta acumulate, in asa fel incat barbatul de langa ele sa stie exact cum stau lucrurile. Aceste 2 cuvinte marcheaza orice discutie contradictorie intre un barbat si o femeie si au rolul de a duce lucrurile muuuult mai departe decat ar fi cazul. Aceste 2 cuvinte sunt armele cu care femeile ataca pe neasteptate, cand ti-e lumea mai draga si care, odata auzite, iti zgarie cortexul, pentru a nu-stiu-cata oara.

Cuvintele astea 2 sunt marul discordiei in orice casa si motivul pentru care barbatii de langa noi o iau, uneori, pe cai gresite. Si cred ca, daca s-ar putea, barbatii ar sterge din dictionarele comunicarii feminine aceste 2 cuvinte, care atarna ca o grea povara pe umerii tuturor reprezentantilor sexului puternic. Cuvintele astea 2 sunt in stare sa scoata din sarite si cel mai calm barbat de pe fata pamantului si sa il transforme intr-o bestie. 

Ati observat, vreodata, cum se transfigureaza barbatii cand femeile de langa ei, nemaiavand argumente in discutiile cu ei, scot armele fatale si ataca? "Intotdeauna faci asa. Eu niciodata nu ma pot baza pe tine. Tu intotdeauna te gandesti numai la tine. Tu niciodata nu tii cont de ce spun eu. Intotdeauna trebuie sa ma rog de tine. Tu niciodata nu ma ajuti" si lista poate continua. Brusc, toata viata de cuplu se transforma in cel mai urat cosmar, in care INTOTDEAUNA si NICIODATA sunt capcaunii cei mai de temut. Oricat ar fi discutiile de aprinse si subiectele de arzatoare, lucrurile nu degenereaza niciodata ca atunci cand barbatii de langa noi ne aud, cu vocea smiorcaita, rostind maleficele cuvinte.

Asa ca... de ce sa nu recunoastem? Fiecare avem armele noastre cu care ne aparam sau atacam, dupa caz, insa un lucru-i sigur: asta cu "intotdeauna" si "niciodata" le intrece pe toate. De-acolo incolo, lupta e deja nedreapta si pe jumatate pierduta. Pentru noi, femeile, "intotdeauna" si "niciodata" sunt lovitura la ficat pe care o dam cand obosim noi, doar asa, ca sa nu pierdem. Urat din partea noastra. Urat!